Vitralii: Mărturiile unui prieten de drum lung
Cartea lui Ion Andreiță „Mătura de pelin”, recent apărută la prestigioasa editură bucureșteană eLiteratura, conține o bucată din sufletul său. Fiindcă ea este scrisă cu inima și din suflet. E scrisă de un om care are CONŞTIINȚĂ MORALĂ. (Câți o mai au, astăzi?!) Acea conștiință pe care societatea ce-o trăim nu a reușit să i-o denatureze. Mă refer la o anumită parte a societății, acea parte care trăiește decât pentru ban și putere nemăsurată, care ne dovedește zi de zi că banul și puterea pot fi ca un drog, care nu se dă în lături de la nimic pentru a ține sub capac conștiința morală a românului. Până la urmă, lumina Creatorului iese la iveală cu scrâșnete de măsele, iar cei care încă „dorm”… se vor trezi brusc, sub un duș rece.
În adâncul conştiinţei sale, încă de tânăr viitorul scriitor, Ion Andreiță descoperă o lege căreia trebuie să i se supună – legea adevărului – al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă bine şi să evite răul, răsună în urechile inimii sale. El sădește, în suflet această lege scrisă de Dumnezeu încă din anii copilăriei, din vremea când a purces în prima zi la școală „împreună cu vărul meu Florea Leasă, cu doi-trei ani mai mare decât mine, dar, mic de statură, îl învingeam mereu la trântă dreaptă.”. (…) În luptă dreaptă, de ținut minte, fiindcă din scriitura sa reținem, citind în continuare, că acel sâmbure de conştiinţă cu care pornești în viață ca dar al divinității, din partea părinților și școlii este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul sufletului. Încă de mic, se destăinuie autorul cărții, s-a aflat singur cu Dumnezeu, al cărui glas i-a răsunat mereu în străfunduri. „În curtea școlii, grădina lui Dumnezeu…” – de aici a început să priceapă viața viitorul poet, jurnalist, eseist și scriitor. De altfel, chiar unul dintre profesorii din comuna sa de baștină, Perieți de Olt, l-a rugat să-i trimită câteva amintiri din anii de școală. „Mă roagă cam de multișor, iar eu, berbec îndărătnic fără motiv, tot întârzii să mă izbesc cu capul de zidul acelor ani, de poarta școlii, de banca lustruită ca în palmă de către turul atâtor pantaloni dinaintea mea…”
Din mărturiile pe care le citesc dintr-o răsuflare, reiese că Ion Andreiță este omul cum l-am cunoscut într-o viață, același prieten de drum lung: vesel și trist, „La Monte-Carlo, despre vinurile de acasă” sau „Toamna ca un Mărășești vegetal”, trist și vesel, „Marin Sorescu la Paris (zile din urmă)” sau „Sărutând inelul Papei…” Același timp, cu manipulatori angajați, cu asasini economici, cu lovituri crunte date țăranului din care se trage, din care ne tragem, dar și muncitorului, o dată cu industria aruncată la fier vechi, cu mărturii încărcate de metaforă, unele cutremurătoare, altele emoționante. „Ninge cu lerui-ler peste țară și peste gândurile oamenilor. Decembrie, lună albă, imaculată, ca o rochie înzăpezită de mireasă, coboară peste lume în clinchet de sărbători; lună de întâlnire cu cei dragi, dar și de evocări ale celor care nu mai sunt printre noi…”. Sau: „În cartierul Latin al Parisului, într-o piațetă modestă, dar animată, odihnește poetul Mihai Eminescu, prefăcut în bronz de către sculptorul Ion Vlad. Răstignit pe lira care i-a fost hrană și căpătâi, încins cu funia dorurilor de ducă. Îndurerat, dar senin, cu cartea subsuoară, pe a cărei primă pagină se poate citi: «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» – vers dăltuit aici, de sculptor, în limba franceză.” De altfel, întreaga carte (are 294 de pagini și un album cu 18 desene și ilustrate) este bântuită la tot pasul de metafore care poartă ștampila lui Dumnezeu. Sunt mărturiile unui prieten care spune Bună dimineața seniorialei sale vârste de 76 de ani al cărei prag l-a trecut la 11 iunie crt.; sunt mărturiile scriitorului înrudit cu adevărul și metafora și care nu se sfiește să publice și o pagină dintr-un dosar (mai mult sau mai puțin) secret în urma unui examen psihologic, obligat de funcția, vremelnică, de expert în cadrul instituției Avocatul Poporului. Curajul și conștiința de a scrie aceste pagini-mărturii i le-a dat, cum bine remarca în prima filă a cărții poetul Nicolae Dan Fruntelată, solidarizarea sa cu satul din care se trage, de aici și povestea acestuia „ca a unui țăran bolnav de lumea lui, dar trecut prin toate bibliografiile unui filolog școlit…”
Prin „Mătura de pelin”, Ion Andreiță dovedește și de această dată că este – și dincolo de planeta poeziei – un epic de mare talent, scriind o carte bine construită, cu un pitoresc specific, minunată frescă a unui timp evocat în culori simple și naturale, cu personaje care formează o interesantă galerie în literatura noastră contemporană.
O menţiune specială pentru aspectul grafic al cărţii, împărţită frăţeşte între editură (director, Vasile Poenaru) şi artista plastică Lia-Maria Andreiţă, a cărei tapiserie, „oase plângând” (apud Nichita Stănescu) onorează coperta. De altfel, Lia-Maria Andreiţă este o mai veche prietenă a noastră, fiind participanţi entuziaşti la multe din expoziţiile sale, atât în ţară, cât şi peste hotare (Paris, Roma). Ea este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a Academiei Internaţionale de Artă Modernă din Roma, care i-a acordat şi un prestigios Premiu II.
Poster: Mihai Bandac