Tradiții, obiceiuri, mentalități
M-am gândit să provoc o discuție pornind de la tradiții, obiceiuri, mentalități. Cât de oportun este pentru spiritul progresist să țină cont de ele într-un secol al vitezei, unde mișcarea capătă viteze amețitoare? Totuși, societățile cu o dezvoltare durabilă se bazează pe experiența înaintașilor, făcând din cutume un adevărat cult, iar exemplul britanic este îndeobște grăitor. Cu toate acestea, nu de puține ori deprinderile lui „așa se face” sau „așa am moștenit” au provocat dezbateri aprinse, omul modern având dificultăți în a alege ce e de păstrat și ce trebuie aruncat la coșul de gunoi al istoriei.
Pornind de la cazul tragicomic în care pe un aeroport din Anglia a fost alertată poliția întrucât din geamantanul unor români curgea sânge, îmi vine în minte tradiția din moși strămoși a tăierii porcului în bătătură de Ignat. Exemplele pot continua. În unele țări de limbă spaniolă încă mai sunt permise coridele. Nu numai animalele au de suferit, omul îndreptându-și pornirile sadice și asupra semenilor săi. Astfel, în state din Asia întâlnim pedepse corporale, prin care condamnații sunt biciuiți în piața publică, ca să nu mai vorbim de lapidare, adică uciderea cu pietre din lumea musulmană. Toate aceste înrădăcinate rânduieli sunt considerate prin alte părți ale globului de o cruzime revoltătoare. În ciuda acestui fapt, sunt gata să admit că multe dintre practicile reprobabile au corespondent în mentalitatea unei nații și fac parte din cultura acelei zone. Renunțarea la ele ar echivala cu dezrădăcinarea unei populații, cu anularea individului, lipsirea sa de repere, comportându-se ca un emigrant în propria țară. Ar fi o eroare cred să considerăm omenirea ca o masă omogenă fără personalitate și mai ales fără memorie. De multe ori, trecutul dă dimensiunea viitorului, inclusiv la nivelul mentalului colectiv. Vorbim de filozofia de viață a unor popoare și observăm anumite înclinații sau predispoziții pe care alții nu le au. Într-un roman de Haruki Murakami am fost surprins să constat că majoritatea personajelor reprezentând tineri japonezi găseau cele mai năstrușnice modalități de a se sinucide și am realizat că practica derivă din perioada medievală când seppuku sau harachiri erau sinonime cu demnitate și onoare. De asemenea, spunem despre nemți că au aptitudini tehnice pe care și le-au dezvoltat încă de pe vremea breslelor. Arabii sunt comercianți din tată-n fiu, țiganii muzicanți, chinezii buni imitatori (în special ai produselor de înaltă tehnologie). Fiecare vine în patrimoniul cultural al omenirii cu propriile tradiții, chiar dacă și cu mentalități diferite, și e bine să fie încurajați.
Ultimul exemplu, cel cu chinezii, a fost ales forțat pentru că, dacă nu sesizăm nuanțele, ne paște un pericol mai mare, să cădem în extrema cealaltă, a stereotipiilor. Căci stereotip este să susții mai ales la modul serios (glumele sunt tolerate) că țiganii sunt hoți, rușii bețivi, francezii desfrânați, evreii zgârciți sau românii leneși. Dacă spunem despre chinezi că toți sunt la fel, s-ar putea ca și ei să afirme despre europeni același lucru. Nici gemenii nu sunt la fel, dar uneori ni se întâmplă să devenim prea superficiali ca să distingem diferențele.