Primiți cu drona?
Bâlbâiala autorităților române în privința dronei kamikaze care a traversat granița și s-a prăbușit undeva în Delta Dunării ar fi ridicol de caraghioasă, dacă n-ar dezvălui drama unei nații (nu mă refer la cea ucraineană). Să ai un conflict armat în proximitate și să nu-ți poți securiza frontierele frizează logica. Mai mult, să persiști în prostie chiar și atunci când vecinii îți atrag atenția că arme cu muniție explozivă ți-au penetrat teritoriul, susținând că nu-i adevărat, mi se pare greu de închipuit. Pe bună dreptate, șefii serviciilor secrete ucrainene au simțit frustrare că responsabilii militari de la București nu-i iau în seamă și au dat publicității o înregistrare care să le confirme afirmațiile. Abia atunci, pus în fața evidenței, ministrul Angel Tîlvăr n-a mai putut tăgădui adevărul. Bâlbâiala însă a continuat pe axa Ministerul Apărării Naționale ‒ Președenție ‒ Ministerul Afacerilor Externe în privința măsurilor care se impun. Ezitările astea nu fac altceva decât să dea apă la moară agresorului. Nu sunt în măsură să prezint lecții de diplomație, doar constat lipsa unei reacții.
E greu de crezut că într-o asemenea configurație externă, cu războiul la graniță, nu există un protocol de acțiune, meticulos structurat la diferite niveluri de decizie. Protocol care să acopere toate potențialele crize, în funcție de intensitate, cu grade diferite de alertă, fie că vorbim de mine, drone de observație sau cu muniție explozivă, violarea spațiului aerian, atacuri navale în apele teritoriale etc., fie de infiltrarea unor spioni. Nu numai că nu descoperim astfel de cazuri, dar nu reacționăm nici când le descoperă alții pentru noi. Băieții ăștia care ne conduc par picați din lună. Impresia pe care mi-a lăsat-o evoluția paranormalului „drona” a fost că se încearcă o temporizare de cea mai joasă speță, adică tergiversarea unor decizii până ne spune Marele Licurici ce avem de făcut. Prima luare de poziție neechivocă, în afara obișnuitelor vom analiza; vom cerceta probele; să vedem dacă se confirmă; dacă nu cumva sunt de la un alt incident etc. a apărut, la aproape o săptămână distanță, din partea secretarului de stat Antony Blinken. E adevărat că a venit după o discuție telefonică purtată cu ministrul Luminița Odobescu, în care a susținut că nu există vreun indiciu privind intenția atacului cu drone lansat de Moscova împotriva țării noastre.
Nu pot să nu asociez acest caz cu unul aproximativ similar petrecut la începutul acestui an în Polonia. Atunci o rachetă a explodat într-o localitate de lângă graniță, ucigând două persoane. Declarațiile belicoase ale polonezilor erau cât pe-aci să angajeze NATO într-un conflict armat, noroc că au fost repede temperați de serviciile de securitate americane și, ulterior, s-a ajuns la concluzia că racheta de fabricație rusească era, de fapt, una antiaeriană trasă de ucraineni. Posibil ca acel incident să fi exacerbat într-un fel teama de a nu face vreo gafă din partea autorităților române, considerând mai cumpătat să aștepte instrucțiuni de la nivelul de comandă al NATO. Incoerența însă rămâne. Prin declarațiile pe care le emite, unele la limita ridicolului, președintele nostru dă impresia că se comportă precum un malac într-un magazin de porțelanuri. Când nu folosește dubitativul dacă din formulările de tip „dacă se confirmă”, Klaus Iohannis e foarte tranșant: „pot să vă spun că nu a existat nicio piesă și nicio dronă, și nicio altă parte al vreunui dispozitiv care a ajuns în România”. Dacă mai adăugăm și faptul că secretarul adjunct al NATO e expert în declarații retractabile, după celebra replică „Mihaela, dragostea mea”, ne dăm seama de anvergura personalităților puse să ia decizii în numele României.