Piesa „Aproape” jucată în premieră naţională în Râmnic

Teatrul de Stat „Anton Pann” a găzduit în premieră piesa de teatru „Aproape” de John Cariani, un spectacol în regia lui Cristi Juncu. La început piesa s-a numit Almost Maine, ca la premieră să se numească „Aproape”. Actorii care au pus în scenă piesa sunt: Cătălin Vieru, Mădălina Ciotea, Amalia Huţan, Olimpiu Blaj, Alex Calangiu, Ioana Predescu, Réka Szász, Florin Beciu, Alina Mangra, Remus Vlăsceanu şi Gabriel Tudorin.

Acţiunea piesei se desfăşoară în miezul iernii „în miticul orăşel” Almost din statul american Maine. De departe, totul pare liniştit, dar nu e chiar aşa. Deşi cu toţii ştim că temperaturile scăzute nu-i priesc micului zeu Amor, el a descins aici în Almost Main şi acum îşi face de cap. În situaţii neaşteptate şi adesea amuzante, locuitorii din Almost se trezesc «străpunşi» de săgeţile lui.

După ani buni în care am auzit spunându-se despre regizorul Cristi Juncu, destul de des, doar că este „o prezenţă constantă”, ar fi momentul să spargem acest clişeu pentru a spune lucrurilor pe nume.

Acest personaj taciturn, căruia îi e greu să vorbească despre el şi ceea ce face pe scenă, care e gata la fiecare pas să-şi diminueze singur meritele, spre deosebire de majoritatea colegilor săi, care nu ştiu cum să şi le sublinieze mai bine, a adus o contribuţie esenţială la oxigenarea repertoriilor teatrelor româ­neşti în care a „plantat” de-a lungul ultimilor ani mai multe piese din drama­tur­gia contemporană decât se puteau găsi acum 10 ani în toate teatrele din ţară.

Cristi Juncu e unul dintre puţinii regizori români de la noi pe care l-am văzut căutând pasionat piese noi, în special ale autorilor de limbă engleză, piese pe care a ajuns să le descoperă de „la sursă”, să le citească în original şi să le şi traducă în vederea montării. Pentru că, fiind el însuşi dramaturg, ştie foarte bine cât de important e felul în care sună traducerea, cât de mult contează fiecare cuvânt, mai ales când e la mijloc un text nou, nedescoperit încă de public. Cristian Juncu simte foarte bine ce piese ar avea impact la acest public, alcătuit din fiinţe contemporane lui, ce respiră acelaşi aer, împart aceleaşi informaţii şi suferă aceleaşi forme de agresiune din partea societăţii de azi, prin urmare trec prin aceleaşi „mutaţii” de personalitate şi de comportament.

Pentru cine se întreabă de ce insist asupra acestui punct, subliniez că mi se pare esenţial pentru un regizor să fie un om al timpului său, care să cunoască societatea în care trăieşte, dar pe cât posibil şi alte societăţi, mai ales pe acelea din care împrumutăm adesea forme fără fond. Este necesar ca regizorul nu numai să creadă în personajele pe care le aduce în scenă îm­preună cu actorii, dar şi să le înţeleagă, să empatizeze cu ele, să priceapă cum au devenit ele ceea ce sunt, şi nu numai prin prisma psihologiei, ci şi sub impactul contextului în care ele sunt plasate. Sunt multe lucruri care s-au schimbat în legătură cu scena de când Peter Brook dădea regizorului o frumoasă, metaforică, definiţie – „un ghid în obscuritate” – dar chiar dacă „textura obscurităţii” s-a schimbat, de ghid tot avem nevoie ca să ne găsim drumul prin ea. Şi cât de des suntem în obscuritate când vine vorba despre felul în care arată, simte şi gândeşte omul secolului 21, după aproape un deceniu de la începutul lui!

Totuşi, faţă de celelalte regii, puneri în scenă, din câte am văzut, cea pusă la Râmnicul Vâlcea, la Teatrul Anton Pann, a fost pe departe cea mai reuşită, ca joc, ca regie, până la urmă şi ca decor. Castingul şi regia au fost extraordinare.