NICOLAE I. BASILESCU

Din vremuri prea demult, de când încă nu se cunoştea scrierea, dealurile nu prea înalte de la Ocnele Mari, au dat locuitorilor posibilitatea unor aşezări situate pe Valea Pârâului Sărat temelie de fiinţă.

Deşi prea sărace, grădinile gospodarilor păreau că sunt agăţate de poala cerului, făcându-i pe trăitorii de aici să scormonească pământul până în adâncul său, spre a aduce la lumină greii bulgări de sare.

Încetul cu încetul, Ocnele Mari s-a dezvoltat lent dar sigur şi în domeniul mineritului. La Ocnele Mari, inginerul neamţ Carol Vitoh a înfiinţat prima şcoala de maiştrii mineri la 1850, devenind cel dintâi aşezământ profesional din Ţara Românească.

Ocnele Mari a dat şi oameni de vază, care s-au afirmat în diferite ramuri ale vieţii sociale, culturale şi ştiinţifice. Aşadar, de această dată ne vom ocupa de scriitorul şi traducătorul de origine vâlceană Nicolae I. Basilescu, născut la Ocnele Mari, la 4 aprilie 1868, şi care a încetat din viaţă la 4 noiembrie 1904, la Iaşi.

A urmat cursurile primare la Râmnicu Vâlcea, unde îşi susţine şi examenul de capacitate cu o medie destul de bună, determinându-şi părinţii să-l înscrie la liceul din Craiova (probabil la „Fraţii Buzeşti”). După cursurile liceale, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în anul 1892 cu tema „Filozofia lui Schopenhauer”. Încă de pe vremea când era student, colabora cu diverse reviste literare, cunoscându-l bine pe scriitorul şi traducătorul I.M. Râureanu, şi el de origine vâlceană. Dar ar fi de presupus că l-a cunoscut şi pe Mihai Eminescu, fără să ştim care au fost relaţiile dintre ei.

Activitatea:

După terminarea facultăţii, a fost, între 1893-1896, secretar al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, iar mai apoi, în perioada 1898-1902, dascăl în Bucureşti. Din noiembrie 1902, este transferat ca profesor la Iaşi. În scurtă vreme este remarcat de Titu Maiorescu, cu toate că îl ştia din vremea studenţiei când colabora la revistele literare din Bucureşti şi din alte oraşe mari ale ţării.

Aşa după cum ne putem informa din Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1800, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, 1979, p. 82… „Nicolae Basilescu a intrat în rândurile junimiştilor şi a făcut parte, din 1894 până în 1904, din comitetele succesive de direcţie ale „Convorbirilor literare”, la care a şi colaborat. A susţinut activitatea politică a Junimiştilor prin conferinţe şi prin articole publicate la „România jună” (1899-1900) şi din „Tribuna conservatoare”, ziar al cărui redactor a fost din martie 1903 până în iunie 1904.

Discipol al lui Maiorescu, N. Basilescu a fost una din marile speranţe ale junimismului de după 1890, cu toate că articolele sale de critică literară erau cu totul incolore şi, adesea, fără opinii ferme. Şi Maiorescu prin mimetism este de părere că… „personalitatea unui artist domină mediul înconjurător, a cărui influenţă, totuşi o recunoaşte. Combătându-l pe H. Taine, el admite înrâurirea mediului, nu la nivelul individului, ci al speciei”.

Nicolae Basilescu a abordat multe genuri literare, dar ca poet s-a remarcat încă de pe vremea pe când era licean, participând la mai multe concursuri de poezie la care a fost premiat şi încurajat de membrii comisiilor. Însă, debutul propriu-zis a avut loc în anul 1892 cu ORLA, poem „în genul lui Ossian”.

Nicolae Basilescu a utilizat cu sobrietate şi discernământ procedeele retoricii romantice, astfel reia motivele ossianice într-un poem avându-l ca personaj central pe neînfricatul Orla, plecat împreună cu regele Swaran, pentru a cuceri frumoasa ţară a regelui Ullin, din nefericire Orla este ucis, căruia i se alăturase legendarul Fingal.

În versurile lui Basilescu din acest poem, prezente în revista „Convorbiri literare”, Orlea este redat ca personaj pozitiv, cu însuşiri demne şi sincere.

Dacă ne aruncăm privirea şi peste PARISIANA, tragedie în versuri (1897) ce are loc într-o atmosferă de bârfe şi intrigi amoroase de curte din Italia Renaşterii. Intervine o intrigă politică, grotească, şugubeaţă, este o lucrare de analiză psihologică desprinzându-se clar tonul declarativ şi „sonoritatea rimei”.

Nicolae Basilescu, în calitate de traducător, a avut o activitate foarte intensă, dovedindu-se un analist prin ale cărui antene psihologice a tradus fericit „Infinitul lui Leopardi”, luându-şi libertatea cu tact şi pricepere, interpretând fericit textul, faţă de cel original.

A tradus şi din poemele lui Ossian sub titlul „Răzbelul din Croma”, dar totuşi gloria traducerilor lui masive a fost din opera lui Catul, reuşind să realizeze o versiune cu totul inedită a poetului latin.

De o mare acurateţe a fost şi traducerea nuvelei „El Sombrelo de tres picos”, a scriitorului realist P.A. de Alarcon din care a transpus în româneşte, nuvela „Morăreasa şi corregidorul”. Această preocupare a lui Basilescu, probabil şi la insistenţele lui Titu Maiorescu, a făcut mare impresie la timpul respectiv. Oricum, scriitorul român de origine vâlceană s-a impus ca un valoros poet şi traducător, convingându-ne odată-n plus de scrierile şi reeditările operei sale, cum şi prezenţa sa la cele mai prestigioase cotidiene ale timpului.

Opera lui este vastă şi s-a înscris plenar în panteonul culturii naţionale şi, de ce nu, şi internaţionale, iar nouă nu ne-a rămas decât să-l aşezăm în galeria valoroşilor scriitori români dintotdeauna.