Măcelarul a fost măcelărit
Prefer de o mie de ori mocirla noastră dâmbovițeană, bazată pe incompetență, corupție, nepotisme, trafic de influență, traseism politic, minciuni sfruntate, promisiuni deșarte, penali, slugoi și ce mai vreți dumneavoastră, decât folosirea crimei ca armă politică. Cinicii noștri conducători devin niște bieți impotenți în lumea asta smintită, întrucât mi-au dat de înțeles că uciderea din culpă în spitale, pe șosele, în căminele de bătrâni sau în cluburile de tineri este mai ușor de suportat decât cea cu sânge rece. Revolta este mai mult interioară și ține de moment.
Anihilarea fizică a adversarilor politici reprezintă apanajul societăților totalitare și, oricât și-ar dori unii, nu ne putem întoarce acolo. Mai ales că avem memoria încă proaspătă, de la asasinatele politice comise în perioada interbelică, până la crimele comunismului, care au scos la iveală o altă latură întunecată a naturii umane. După ce au terminat cu dușmanii poporului, probabil din lipsă de materie primă, conducătorii instruiți la Moscova au început să se suprime între ei. Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu sau chiar Nicolae Ceaușescu se înscriu pe lunga listă de conducători maziliți în lupte fratricide pentru putere. Similitudinile sunt grăitoare. Pe vremea lui Stalin, în spațiul sovietic epurările erau mult mai ample, iar cei degradați se puteau considera băftoși că li s-a lăsat măcar viața. Mulți nu au avut această șansă, criminali notorii sfârșind într-un mod pe care-l cunoșteau foarte aprofundat.
Vestea uciderii lui Evgheni Prigojin, alături de alți capi ai grupării Wagner, mi-a prilejuit acest scurt recurs la istorie. Tot frunzărind ziarele, am observat că nici măcar propaganda de stat de la Moscova nu se mai sinchisește să dezmintă legătura dintre rebeliunea armată din urmă cu două luni, continuată cu un marș împotriva Kremlinului, și prăbușirea avionului. Avem de-a face, carevasăzică, cu un eveniment atât de previzibil, încât putea fi dinainte anunțat, în condițiile în care, numai în ultimul an, mai mulți înalți funcționari sau oameni de afaceri incomozi s-au „sinucis” în condiții suspecte, aruncându-se de la balcon. Singura necunoscută, dacă putem vorbi de necunoscute într-un caz clasic de răfuială la nivel înalt, ținea de înălțimea de la care va pica Prigojin. Și a picat de foarte de sus, pe măsura sadismului său. Nu cred să existe cineva care să regrete moartea unui asemenea monstru, victimă a propriului său talion, care se îndeletnicea cu asasinatele la comandă și folosea ca armă a crimei un baros. În acest context, îmi aduc aminte de profeția biblică: „Cel care scoate sabia, de sabie va pieri”. Și, cu siguranță, lanțul răfuielilor va continua, răzbunarea devenind un mod de viață.
Țările civilizate au obligația să nu permită proliferarea unor asemenea fenomene care țin de organizările statale primitive, în care viața supușilor nu valorează nici măcar o copeică, sunt carne de tun sau masă de manevră pentru țelurile abjecte ale conducătorilor, dar pot distruge civilizații. Tot de prin stepele Asiei Centrale au luat calea Europei și popoarele migratoare, au ucis, au vandalizat (căci unii erau vandali cu acte în regulă) și, în cele din urmă, au determinat prăbușirea civilizației greco-romane. Acum, o altă civilizație se află într-o grea cumpănă.