La şerpărie
– IX –
Singurică, Barbara, singurică?
Întrebarea o ia prin surprindere. Fredonând voioasa melodie a celebrei arii „La donna e mobile”, aşa cum obişnuia în timp ce hoinărea de-a lungul şi de-a latul Varstreetului, sperase să treacă neobservată pe lângă grupul fetelor. Le recunoscuse de la distanţă. Acum, era prea târziu să se mai întoarcă din drum şi arborând siguranţa de care se contaminase de la Chris, îşi continuă mersul alene, lăsând să se înţeleagă că era interesată doar de ce expuneau vitrinele. Când să treacă de terasa pe care fetele îşi petreceau orele după-amiezii iarăşi se auzi strigată.
Singură, răspunse, dându-şi imediat seama că mult mai bine ar fi fost dacă tăcea, vorba proverbului. Odată intrată în vorbă, nu-şi mai putu continua plimbarea de una singură. Trebui să cedeze insistenţelor şi să ia loc la masa fetelor.
Când nu eşti cu noi, n-avem nici un farmec, nimeni nu ne aruncă măcar o privire, se întrecură fetele în măguliri.
Pari cam schimbată azi, nu te-o fi apucat dorul de cuibuşor?
Barbara nu ţine seama de aluziile lor. Îşi propteşte, bine, spate-le în spătarul scaunului şi întoarce faţa în aşa fel încât să primească din plin revărsarea razelor soarelui. Se complace să întârzie, stând cu ochii închişi, ascultând chicoteala fetelor în timp ce adierile vântului ca nişte fluturări ale unui prosop ud îi învăluie trupul ca şi l-ar pregăti pentru îmbălsămare. Aproape că nu mai are mult până să uite de sine, după cât de relaxată se simte.
N-ai găsit ce căutai?
Suedeza îşi apropie scaunul de ea şi îi vorbeşte în aşa fel încât să nu fie auzită decât de Barbara.
De fapt, o puse la punct Barbara, tu, mai degrabă, ai vrea să ştii ce caut şi, aşa, din aproape, în aproape, speri să afli şi cine sunt, nu? Mă înşel, cumva, crezând că aici vrei să ajungi ?
Fetelor, răzbate chiar atunci glasul maestrului, apărut în cadrul uşii clădirii, sunt încântat că vă folosiţi din plin de viaţa şi aerul oferit pe gratis de minunata staţiune. Bine faceţi, dacă tot aţi ajuns aici, de ce să nu profitaţi…
Barbara duce mai departe, în gând, dialogul la care o provoca-se Suedeza. Simte, iarăşi, nevoia cuiva cu care să poată sta de vorbă. Parcă, în căutarea acelui cuiva şi pornise, luând-o hai-hui, prin faţa vitrinelor înşirate de-a lungul străzii. Ar fi vrut să-şi destăinuiască simţămintele care începuseră s-o electrizeze din prima zi petrecută în staţiune. Ar fi vrut să povestească tot ce i se întâmplase, minut cu minut. Să se fălească, descătuşându-se de toate câte se întâmplaseră, şi, slavă, Domnului, avea ce povesti! Cap de coloană ar fi aşezat abilitatea pe care o dovedise, punând în umbră incidentul cu Chris, care abia ce o adusese la Astoria era mai, mai, să se răzgândească în a o prezenta maestrului, punând în primejdie împlinirea visului ei de a se vedea Miss. Fie chiar şi într-un concurs improvizat, anume, pentru realizarea unui clip publicitar. Teama de a se vedea sechestrată, din nou, după ce abia evadase din colivia în care o zăvorâse Damirean o dusese aproape în pragul paroxismului şi numai dibăcia maestrului stinsese scandalul din faşă, altfel, ar fi fost în stare să întoarcă întreaga staţiune pe dos.
În vreme ce fetele se pregăteau de plecare, Barbara prinde din zbor vorbele uneia dintre ele:
Am intrat de bună voie într-un joc, din care nu trebuie luat nici o fărâmă în serios. Absolut nimic, în afară de plăcerea oferită. Câtă vreme, totul e gratuit, cine ne împiedică să profităm din plin, aţi auzit şi îndemnul maestrului!
Chiar nimic să nu conteze din ce facem?, se întreabă Barbara. Să fie posibil aşa ceva ?
Frământată de noi gânduri, se felicită pentru că nu se grăbise să-şi deschidă sufletul în faţa „primului venit”, jurându-şi, în gând, că, de acum înainte, oricât de tari şi numeroase ar fi tentaţiile, ademenind-o, ameninţând-o sau, pur şi simplu, asediind-o, n-are să le bage în seamă, recurgând la indiferenţă, printr-o prefăcătorie uluitoare, ca şi cum i-ar fi străină până şi propria fiinţă.
Maestre, prinde a se destăinui Barbara, într-un impuls de a încropi un dialog imaginar, izbutind, să ajungă, doar, la un monolog disperat, sunt tot mai sigură că de toate câte mi se întâmplă, numai eu pot să fiu vinovată! De-ai şti cât de rău îmi pare că, de câte ori eşti lângă mine, nu îndrăznesc să îţi spun ce am în gând. Ca de exemplu, atunci când filmăm câte o scenă de despărţire, pe care o trăiesc ca şi cum ar fi de-adevăratelea! Poate, că, şi de-aia, pe tot ce pun mâna, scapără, uite, numai cum îmi ies toate rolurile la perfecţie! Nu e nimic în care să nu pun prea mult suflet, din tot ce fac! Uite, în situaţia de acum, pe mine mă apasă ceva ciudată, ca şi cum aş presimţi că, dintr-o clipă în alta, rămân singură, adică am să fiu părăsită în hardughia asta de cabană! De spaimă, ajung să văd prin pereţii îmbrăcaţi în lambriuri pentru că geamurile mi se împotrivesc privirii, grămădind ape murdare, în alunecări înşelătoare. Văd, zic, prin pereţi, fragmente de întâmplări rupte dintr-o poveste prin care am senzaţia că am trecut cândva. Pe atunci, mă iluzionez, cu strângere de inimă, de parcă aş descoperi taina unei mari pierderi suferite, îmi stătea totul în putere. Adică, îmi era de ajuns să strig, din răsputeri, să fiu bine auzită pretutindeni că, numai eu, Barbara, sunt ceea ce sunt! De estimp, nu ştiu cum se face că nu mă mai regăsesc în acea trufie „sunt ceea ce sunt”!. Până şi momentul, cândva atât de clar, devine tulbure şi imposibil de localizat sau, mă rog, de datat… Naiba îmi joacă feste, pentru că, uneori, sunt aproape sigură că îl prind în memorie, aşa cum ai apuca, din apa râului, în palmele făcute căuş, un peşte, pentru ca, imediat, să-ţi alunece şi să dispară în valuri, lăsându-ţi zălog doar arsura urmei în podul palmelor. Dup-aia, nici nu mă mir, c-ajung, rapid de tot la îndoieli, de mi se pare că nu am trăit niciodată aşa ceva, ba, nici n-are cum să mi se întâmple! Mare păcat ai făptuit maestre, făcând loc, pe platoul de filmare, fie el şi numai pentru clipuri publicitare, unei incurabile visătoare! Nu, nu greşesc de loc, asta mi se pare că e singura afirmaţie de care pot fi si-gură! Nu cumva să crezi că mintea mi-a pornit în aiureli, iaca, îţi mai trec la catastif în-că una mărturisire: aşa a fost întocmită firea mea, încât să nu mă mulţumesc, pur şi simplu, doar cu dragostea! Chiar dacă mă cadrez, în toate punctele de vedere cu urmaşele Evei, inclusiv, acceptarea, fără ezitare, a ispitei de a păcătui! De-o vreme încoace, însă, o grămadă de ghemuşoare şi-au deşirat aţăraiele în capul meu şi nu mai ştiu de capătul căreia să apuc… Ceva, un fel de arătare, neaşteptată, mă împiedică să mă descurc în noua mea viaţă. Pare că, spre deosebire de cele cu care mă ademenea închipuirea, mi se arată numai complicaţii…Nu mi-o lua în nume de rău, că te-am ales drept sfetnic, împovărându-te şi cu necazurile mele, află, că, aveam nevoie, ca să zic, aşa, de un paratrăsnet … şi, în această ipostază pe cine altcineva mi l-aş fi închipuit mai potrivit decât cel care îmi este noul idol! Nu pot să uit cât de simplu a fost, pentru tine, maestre, să faci, aproape, neobservat momentul penibil, în care ne-am cunoscut… Mi-ai ascultat păsul, fără nicio dojană, de parcă ţi-aş fi fost propria fiică iar pe Chris l-ai admonestat tot părinteşte şi, ca şi cum ai fi oficiat un ritual obişnuit, m-ai integrat vieţii croite, anume, pentru popasul sufletelor hoinare, aşa cum ai ţinut să mă asiguri. Oare, chiar nici nu ai luat seama la oftaturile lui Chris, sărmanul? Nu prea îi cădea bine, văzând pe altul că mă ie de suflet, mă adoptă, ba, chiar nici nu eziţi să o facă în văzul tuturor, astfel, dându-le de înţeles ca, de s-ar întâmpla, cumva, să-i împingă păcatul să desconsidere acel status quo, încheiat ad-hoc, aveau să simtă pe propria piele cât putea să ardă „mânia ce-l cuprinse pe Ahile peleianul”, precum dă de înţeles şi îndemnul mitic, cu ce anume să-şi înceapă cântul zeiţa!
Şi, proasta de mine, care îmi făcusem tot felul de socoteli şi planuri, imaginându-mi, ba că, mai întâi, ai să mă chemi la tine în studio. Mi se părea la mintea cocoşului să presupun trecerea printr-o probă a muştruluielii, cuvenită oricărui începător, nu ? Nu ţin secret nici faptul că mă vedeam obligată să mă dezbrac şi, cum, încă, nu uitasem că mai trecusem prin aşa ceva, n-aveam de gând să mă împotrivesc. Dar nici nu aş fi renunţat la unele şiretlicuri, prefăcându-mă atât de neîndemânatică, încât să întârzii fiecare mişcare până aveam să văd cum îţi ies, prin obraji, perii ţepoşi, de arici înfuriat… aş fi pus în practică şi alte tertipuri, cum ar fi fost să mă răsucesc în toate chipu-rile, în timp ce aş fi iscodit cum ţi se agită suflarea, alergându-ţi ochii pe adâncimile trupului pe care l-aş fi lăsat, aidoma unei flori, să se ivească din desfacerea petalelor… Ţi-aş fi pândit aprinderea poftelor, în timp ce îţi alergai mâinile flămânde peste carne… Apoi, brusc, mi-aş fi oferit sânii, lăsându-mă cuprinsă în braţele tale, îmboldindu-te, chiar, să mă iei în stăpânire…
În locul tuturor nălucilor, câte mi se vânturaseră prin închipuire, ai aşternut pacea, cu acea blândă şi simplă mângâiere: Doamne, Barbara, cu câtă uşurinţă poţi lua, de bună, orice poveste! Nu poate fi aşa de încrezător, decât un suflet delicat, cum sunt sigur că şi acela care se află în pieptul tău de zeiţă…