La şerparie

V

Simte că nu o mai ţin puterile până la asfinţitul soarelui. Pur şi sim­plu, o dor toate încheieturile, după atâta hoinărit prin sta­ţiune. De dimi­neaţă a ieşit singură, mânată de curiozitate să verifice dacă, într-adevăr, toate câte i le arătase Chris, în urmă cu o zi, erau cu adevărat reale. O tot apăsa senzaţia că se lăsase prea uşor impresio­nată în faţa oricărui nimic, orbită de lumina în care el dorise să îi înfăţişeze mirajul locului. Şi, primul şoc, nu întârzie prea mult. Pentru că, ori cât se străduieşte, nu dă cu ochii nici măcar de o fărâmă de peisaj care să-i învioreze elanul cu care fusese în stare să admire, de parcă se afla, cel puţin, în faţa porţilor Raiului. Munţii nu au nici mai mult nici mai puţin din măreţie şi sălbăticie decât atât cât pot avea nişte munţi… pădurea de brazi, la fel, ca o pădure de brazi…

O tresărire îi fulgeră prin corp, când se uită în jos, spre lac. Descoperă jocul rându­nelelor, săgetând oglinda apei, şi câteva minute nu-şi mai poate dezlipi ochii de ele. Ca nişte săgeţi în miniatură,  rândunicile iau înălţime, părând că se pierd în zare, pentru ca pe neaşteptate, să intre într-un viraj, care le întoarce din drum. Abia după aceea, intră în picaj, până ating suprafaţa apei, iscând  jerbe de stropi scânteietori în razele soa­relui. Ca şi cum, la răstimpuri egale, lacul ar face eforturi supranaturale pentru a-şi aminti vremurile când din măruntaiele lui gura unui vulcan împroşca peste tot cu lavă  încinsă .

Abia acum, Barbara începe să înţelea­gă cum de  putuse Chris s-o  îmbrobodeas­că în aşa hal încât să se vadă când la Acapulco, când la Salzburg, St. Moritz, Antile sau prin alte minunăţii ale naturii pe care i le sugerase. Durerea i se insinuează tot mai adânc în suflet la gândul că nu are să stea prea mult în staţiune. Cel puţin, deocamdată, Chris nu da vreun semn că se răzgândeşte şi perspectiva de a se  reîntoarce în cuib, să-şi aştepte  porumbelul voiajor aproape că o înspăimântă. Nu, îşi fa-ce singură curaj, miza nu e pierdută, trebuie să găsesc, urgent, o soluţie… în caz că e nevoie,  nu m-aş da în lături şi să …

Gândul care îi venise în cap o face să ţopăie de bucurie. Noroc că se abţine, la timp, pentru că grupul de turişti pe lângă care trecea ar fi putut crede că au de a face cu o sărită de pe fix. Revede cele urzite, pe îndelete, împreună cu acelaşi nesuferit Chris, pentru a-şi face o descindere în genul Deus ex machina direct la masa maestrului, apoi, îl repetă de câteva ori, să-i intre reflex, şi la ora prânzului se îndreaptă cu paşi întinşi spre restaurant. Intră ca un obişnuit al locului, afişând o deplină siguranţă de sine, până ajunge în mijlocul sălii. Într-un scurt popas, trece în revistă încăperea, căutând masa la care să descopere bărbatul con­form descrierii făcute de Chris, atunci când îi vorbise despre regizorul demn de un renume  ca acela de “maestru”. Nu trebuie să iscodească prea mult şi, odată ce îl reperează, se îndreaptă spre el şi se aşează la masă, fără vreo introducere. Se arată atât de adâncită în gânduri încât nu dă nicio  atenţie chelnerului care se tot fâţâie, după ce alergase, în salturi de tigru, fără a izbuti să ajungă înaintea ei, ca să îi ofere scaunul. Derutat, atât de îndrăzneala clientei apărută din senin cât şi de faptul că regizorul nu se arăta nici încântat, dar nici enervat de prezenţa oaspetelui inoportun, chelnerul împătureşte şi despătureşte un vraf de şerveţele, încrucişează tacâmuri, scutură fire de praf imaginare, aterizate pe faţa de masă, iar când, în sfârşit, prinde o poziţie încât să-i şoptească Barbarei direct, în ureche, îi aruncă, pe ton aspru, dându-i de înţeles că nu îngăduie nici un comentariu:

Fetiţo, ia, gata, strânge-ţi jucăriile în braţe şi uşcheala, c-aici nu e grădiniţă!

Chelnerul pufneşte, iuţindu-şi gesturile prin care  pune la punct, milităreşte, cel puţin aşa îşi doreşte să dea impresia, aspectul mesei. Pe chip i se poate citi o oarecare îngâmfare, inspirând superioritate  prin fermitatea şi mai ales abilitate cu care pusese la punct clienta, posibilă aducătoare  de încurcături neprevăzute. Acum, savura cu satisfacţie efectul comenzii aspre pe care o dăduse. Nici nu s-ar fi mirat dacă ar fi văzut-o pe Barbara pur şi simplu dispărând sau, cine ştie cum, prefăcându-se într-un nor de pulbere, cum li se întâmplă vrăjitoa­relor, să-şi isprăvească  treburile.

Numai că, împotriva  celor  care îi treceau prin închipuire, se pomeneşte luat prin surprindere de reacţia bărbatului lângă care Barbara se aşezase, în loc să dispară, după cum  îşi dorise el.

Repeziciunea celor ce se petrec, con­du­când la răsturnarea situaţiei, o uimeşte chiar şi pe Barbara, făcând-o să  simtă acea plăcută ungere la suflet care o îmbată, lăsând-o să plutească într-un gol mai ade­menitor decât cotlonul Raiului, rezervat sufletelor spăşite.

În genunchi, îi strigă bărbatul de lângă ea chelnerului care stă smirnă. În genunchi şi cere scuze, imediat,  domnişoarei. Cum îţi permiţi să-mi insulţi invitata ?

***

Ca fulgerată de cele petrecute în apărarea sa, Barbara se simte luată de un val ademenitor, binevoitor care se întinde, de­venind mai încăpător decât sânul lui Avram, lăcaşul aceasta stăruind să întruchi­peze în închipuirea ei suprema formă a fericirii la care aspira, de când deschisese ochii mari descoperind lumea cea plină de taine. Şi,  împotriva felului său de a fi, adică, atunci când se uita cu ochii minţii în-apoi, de regulă, căuta să îşi revadă viaţa, pe cât posibil mai prescurtată, de această dată o nevoie inexplicabilă o îmboldeşte să migă­leas­că în adunarea, amănunt cu amănunt, până se pierde în vraiştea lor, cum i se în­tâmpla, copilă fiind, toamna, ademenită de maldărul frunzelor pe care bruma timpurie le dobora de pe crengile copacilor din imensă  pădure cu care se învecina casa lor. Astfel că, tot rostogolindu-se în imaginar, ajunge la hop, adică la ceea ce i se părea a fi una dintre punţile dificile peste care, cu orice risc, trebuia să treacă, indiferent de preţul pe care urma să-l plătească. Altfel spus, nu s-ar fi dat înapoi nici de la întovărăşirea cu dracul, numai să se vadă  dincolo de hop!

Şi, dintr-odată, descoperă că, printr-o adevărată vrăjitorie, făcuse o întoarcere în timp, intrând în aceeaşi stare de frământare în care fiersese atunci când urca, crispată, treptele scării spiralate, mirându-se că nu se mai termina, pentru ca chiar atunci să-şi facă apariţia lunganii de care, acum, e  aproape sigură că, mai degrabă, aveau  alură de sfinţi decât de sportivi.

Barbara nu mai vru să se auto-frustreze de un adevărat  banchet al detaliilor şi, fără să mai dea vreo importanţă scurgerii tim­pului, stărui, pe îndelete, asupra ceea ce devenise, de acum, propria ei poveste, deşirând-o, centimă cu centimă, dând la ivea­lă amănunt după amănunt, ajungând ca până şi curiozitatea ei să le admire urzeala în care, tot acumulându-se, aproape că ame­­ninţau să preschimbe în minune încercarea din care ieşise teafără şi, spre lauda isteţimii sale, biruitoare.

Zăbovi, îndeosebi, asupra momentului pe care şi-l alesese pentru  pătrunderea prin uşa clădirii necunoscute, observându-l, ca la microscop, în profunzime şi, pe cât posibil, cu încetinitorul şi-apoi, din nou, revăzându-l, tot la fel, până nu-şi mai putu da seama dacă are vedenii sau chiar fusese în stare să urmeze acel parcurs, sub impulsul ambiţiei de a-şi schimba, brusc, cursul vieţii.

Lunganii, iviţi, din senin, să-i taie calea, parcă anume s-o pună pe gânduri, de nu cumva să-i dea răgazul de care avea nevoie  ca de aer  să se mai întrebe, încă o dată, înainte de a face pasul următor, dacă îşi asumă toate riscurile ce decurg de pe urma avântării orbeşte în interiorul labirintic al clă­dirii, oricare dintre aceste intenţii le-or fi avut purtătorii mesajului încifrat, fie semn de piază rea sau ocrotitor, Barbara se mulţu­mise să le arunce o privire fugară, reţinând că erau îmbrăcaţi ca doi gemeni: purtau sacouri asemănătoare, dintr-un material cu fondul în carouri albastre, împes­triţate cu altele şi mai albastre, dar aşezate în poziţii sucite. Culmea fiind că,  atât  pe unul cât şi pe celălalt, hainele atârnau, arătându-se, prin surplusuri la fel de lungi, largi şi pono­site de parcă ar fi fost primite de pomană. Aveau pantaloni gri-oţel şi îşi târşeau picioarele vârâte în adidaşi sue­dezi. Văzându-le chipurile supte şi transpirate din belşug, Barbara încercase o primă aproxi­mare, c-ar fi sportive, apoi, presupunerea, la fel de iute cum îi venise, i se păruse com­plet greşită, pentru că figura lor se apropia mai degrabă de a unor sfinţi, proaspăt  ieşiţi din conclav, după isprăvirea unei dispute istovi­toa­re, părând a nu fi prea încântaţi de împo­vărarea celor ce urmau a împlini, fără a încălca  regulile stabilite de ei înşişi.

Pentru o clipă, Barbara Presură căzuse în păcat, închipuindu-şi că toată lumea ştia de soarta ei, aflată în cumpăna jocului întâmplării şi fiorul apăsat al neliniştii mai, mai s-o doboare, tăindu-i răsuflarea de teamă că, tocmai de cei doi, deşi îi luase drept sfinţi, depindea aprecierea lucrării de care îşi legase toate nădejdile că are să câştige concursul iniţiat de ziarul local, considerat singura sa salvare. Numai că, în loc să dea înapoi, învinsă de superstiţii, îşi făcuse atâta curaj, cât să i se audă glasul întrebător:

Camera 547, dacă sunteţi amabili…

Mai sus cu un etaj, îi aruncase blondul cu ochi acinoşi şi, pe deasupra, suferind de nictaţie.

La dreapta şi înainte, imediat dai de uşa pe care scrie, mare de tot, SECRETARIAT,  vrei, nu vrei, ai să vezi o grămadă de oa­meni, adăugase, tot fără ca, măcar, să o privească.

Mulţumesc, şoptise, speriată, peste poate, şi ea de cum i se şubrezise glasul. Orientându-se după indicaţiile primite, se des­curcase de minune, parcă s-ar fi vântu­rat de când lumea numai pe acel culoar cu pereţii îmbrăcaţi în postere de diferite mărimi, potrivite, anume, să îmbine peisaje de munţi în sumane verzi cu altele marine şi printre ele, presărate, din loc în loc, ca nişte ţăruşi de argint,  structurile unor autostrăzi de vis, în cele mai sofisticate arcuiri şi suprapuneri.

Tu, de acolo, cu ce ocazie, pe la noi?

Aşa mă iei la rost, de parcă ai ţine toiagul lui Dumnezeu, din care te-a împuter­nicit să dai câte o bucată oricărui trecător prin lume, să-şi poată afla mai lesne cele trebuitoare în ale mântuirii, răbufnise Barbara, probabil din nevoia de a slăbi oleacă dacă nu se putea încă descătuşa  din chingile  nesiguranţei  sufocante.

Femeia grasă, mijindu-şi ochii injectaţi, îşi întoarse capul într-o parte, de parcă ar fi vrut să scuipe, apoi, se aplecase, dând de înţeles că n-ar vrea să uite aşa de uşor profilul vizitatoarei impertinente. După care, încrun­tându-şi sprâncenele o ia, din nou, la rost.

Auzi, fătuco, sau ţi se pare că  vorbesc cu  pereţii???

Că-ăăă-uuuu-taaaam…

Şi bâjbâi înainte, după elocvenţa cu care te exprimi, nu pierduse ocazia  să-şi ia revanşa bătrânica, împungând-o cu boldul privirii sângerii. Da, după cum te bâlbâi, ţi s-a veştejit cam iute isteţimea! Adună-te, poate îţi aminteşti  ce căutai, să vedem  de te putem ajuta cu ceva. Ia, trage aer în piept, de câteva ori, şi spune la mămica unde te doare…

Domnul  Filomen Damirean…

Oho, fata mea, da, matale, ai ambiţii, nu glumă! Chiar aşa de sus ţinteşti, de la prima lovitură ? Ia, mai gândeşte-te, poate  găseşti din ăia mai pământeni, ce zici?