La Aniversară: Ion Andreiță – 75
Prietenul meu de drum lung, Ion Andreiță, trece astăzi, 11 iunie, frontiera celui de-al patrulea sfert de veac al existenței. Poet, publicist, prozator şi traducător; într-un cuvânt: scriitor. Unul autentic. Calitatea superioară a scrisului i-au conferit-o timpul şi cititorii, el fiind depozitarul unor sentimente care se disting prin interesul pentru cultură, pentru cunoaştere și pentru metaforă.
Ion Andreiţă este şi astăzi la fel ca odinioară, când l-am cunoscut, cu peste patru decenii în urmă: integru, cioplit în cremene; neiertător în faţa imposturii, dar cu o fire blândă în stări emoţionale; strălucitor pe tărâmul literelor şi ideilor; neşovăielnic, având structura sufletească a luptătorului împătimit de adevăr; a adunat şi adună în jurul său nenumărați prieteni şi admiratori.
Cărţile sale mai vechi sau mai noi, circa 30 – toate memorabile – sunt repere distincte în literatura română. În unele dintre acestea, aisbergurile cuvintelor sale ameninţă să scufunde „titanici” aşezaţi în jilţuri, lipsiţi de busola adevăratei direcţii. Pentru că de când îl știu nu face compromisuri sau acomodări de circumstanţă. Când se supără (când îl supără nelegiuirile sau nedreptățile de orice fel) cuvântul său arde, ca flacăra: „…A trebuit să treacă o jumătate de veac, pentru ca statuia dosarelor de cadre să fie zdrobită cu ciocanul Revoluţiei. Nu mă/ vă întreb ce fel de oameni slujesc astăzi diplomaţia românească. Întreb doar atât: A fost zdrobită, oare, cu adevărat, statuia dosarelor de cadre? Nu cumva cioburile se adună – prin acest nefericit „miracol” de tranziţie – realcătuind, fie şi cu fisuri, Golemul?”
A trăit ani buni la Paris şi la Roma (Lia-Maria, soţia sa, fiind diplomat de carieră). De acolo, a trimis nenumărate corespondenţe ziarului „Curierul de Vâlcea” şi revistei „Curierul literar şi artistic”. Ne-am întâlnit, în metropolele respective, în dese rânduri. Am călătorit împreună prin Franţa şi Italia, prin Germania, Austria și Ungaria şi am rămas amândoi, de fiecare dată, uimiţi de admiraţie, când întâlneam români care nu s-au dat odihnei până n-au reuşit să se aşeze la rostul lor. „Priveşte crinii câmpului nostru cum cresc departe de ţară!”, îmi spunea, cu of-uri în suflet. Mulţi dintre eroii corespondenţelor sale erau celebrităţi, cu mare aport la civilizaţia Apusului. A scuturat colbul aşternut peste veşmântul lor de preţ şi i-a adus la lumină. Amintesc doar câteva nume pilduitoare: Iulia Hasdeu, Anna de Noailles (născută Brâncoveanu), Elena Văcărescu, Martha Bibescu, George Enescu, Panait Istrati, Ion Vlad, Ionel Jianu, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi, desigur, patriarhul Constantin Brâncuşi – din Franţa; Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Dora D’Istria, Ciprian Porumbescu, Duilu Zamfirescu, Vasile Pârvan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi, bineînţeles, primul poet dac născut la Sulmona şi intrat în veşnicie la Tomis, anticul, nemuritorul, contemporanul Ovidiu, autorul Tristelor şi Ponticelor – din Italia. A luptat câțiva ani și a reușit să apropie doi mari poeți romantici ai lumii. Astăzi, pe vestita Colină a Infinitului din Recanati, pe care se înalță palatul unei ilustre familii de marchizi și conți, cu urice din secolele XI-XII, lângă basorelieful lui Giacomo Leopardi se află și Placa omagială Mihai Eminescu, alcătuită din două părți: o piesă din marmură pe care este aplicată efigia în bronz a Poetului nostru Național, iar pe a doua, tot din marmură, sunt gravate cuvintele Mihai Eminescu 1859-1889 – și următorul text, în limbile română și italiană: „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.”
Într-o lume plină de ură şi patimi, a violenţei şi bătăliei pentru bani şi putere, într-un război (nesfârşit!) al românilor contra românilor, corespondenţele lui Ion Andreiţă arătau acestei lumi că România a dat omenirii (şi izvorul nu a secat!) celebrităţi, capete încoronate cu geniul nemuririi. Istoria va consemna, sunt convins, strădaniile sale de strălucit gazetar și scriitor întru slava limbii și culturii române.
An de an, la 11 iunie, în ziua sa de naştere – s-a născut în Perieţii de Olt, la o aruncătură de privire de satul meu de baştină, Corbu – l-am felicit, cu inima în palmă: La mulţi ani, frate Jean! Ceea ce fac și astăzi, adăugând ceea ce el știe – și toți prietenii noștri știu: La mulți ani, frate Jean, împreună cu iubirea mea cât cuprinde pământul! Și să ne întâlnim și anul următor, și peste un alt an – și peste mulți alții la schimb de autografe, de fiecare dată în față cu trei stacane pline cu Crâmpoșie de Drăgășani. Eu cu două stacane, tu numai cu una, că doar diferențele ne fac unici, iar unicitatea ne ține împreună. Fiindcă numai împreună învingem timpul.
În încheierea acestor rânduri scrise la zi aniversară, un mesaj al sărbătoritului, pe care l-am așezat la butoniera inimilor noastre, trimis, cu doi ani în urmă, cititorilor „Curierului de Vâlcea”:
Între mine şi oameni,
Inima mea –
Pentru ca drumurile lor
Să se arcuiască
În curcubeie şi copii.
Între mine şi oameni,
Cuvântul meu –
Pentru ca ritmul lui
Să le potrivească paşii
Cu fericirea.
Între mine și oameni,
Moartea mea –
Pentru ca luceafărul serii
Încălzit de vama
Trecerii mele
Să le cutreiere paşnic
Somnul.
Îți mulțumesc, prieten drag!
Ioan Barbu