Jungla din sufletul satului

Casa lui Costea stă sub un val nesfârșit de pădure. Omul iese de sub acoperiș și dă nas în nas  cu vulpea și ursul care-și au vizuina lângă vizuina lui din odăi cu lavițe și bec electric. Așa trăiește, la marginea satului, de când îl știu. Și-l știu de mult, de când suia țanțos, coasta, pierzându-mă în urmă. Vecinătatea cu sălbăticia, mai lipită de el decât primăria și viața cu miros de benzină din centru, i-au clădit o sensibilitate specială. M-a mișcat găsindu-l într-o zi, lipit cu ochii de un cuib minuscul în care se găseau patru vietăți, toate cât un degetar. Erau puii unei pitulici de pădure care cuibărise în ghiveciul cu mușcate de sub fereastra lui, găsindu-se acolo ocrotită. Îi vezi, zice? Îi văd. Mâinile lui mari au făcut un gest de mângâiere în aer pe deasupra puilor golași care au deschis simultan ciocuri cât ei de mari. Nu-i ating că-i părăsește, dar tentația era să țină în palme firimiturile acelea de viață. Costea dovedea, sub aspra lui înfățișare, de om al codrilor, un suflet de copil. Gingășia lui mi-a fost încă o dată dovedită când, vizitându-l la o săptămână, l-am găsit copleșit de durere. Veverițele mâncaseră puii pitulicei și Costea mi-a istorisit aproape plângând cruzimea fulgerului roșcat dintre crengi. Nu poate fi veveriță, l-am contrazis. Veverița nu-i carnivoră. Poate e jder. Aici sunt jderi de stâncă. Uneori seamănă. Ei au devorat puii. N-a fost chip să-l conving. Crima se petrecuse sub ochii lui. Le rup eu gâtul, a rostit apoi și vocea era alta, dură și răzbunătoare. Am tăcut. Apoi, mi-a povestit o întâmplare care m-a cutremurat. A prins un uliu care-i dijmuia păsăretul bătăturii, luându-și zilnic o cotă din puii de găină. Știi ce i-am făcut? Nu-mi trecea prin cap ceea ce a urmat. I-am tăiat ciocul, ghearele, i-am îndesat pe gât porumb de i-am umflat gușa, să se sature și apoi l-am slobozit. Dumnezeule, am exclamat, cum ai putut face asta? E o vietate lăsată de Dumnezeu să se hrănească astfel! Să mănânce grăunțe, a rostit apăsat omul, de ce vrabia poate și el nu? Am plecat împovărat de două imagini, cea cu Costea, lăcrimând pentru puii de pitulice și cea cu același om, sadic și de nerecunoscut, mutilând o pasăre de pradă. Zilele trecute, la Sângeru, unde țin diverse vietăți care-mi îmbogățesc sufletul, inclusiv un pui de uliu pe care mi l-a vândut un copil, pasărea având aripa frântă, iar eu am încercat să-l repar și-l hrănesc cu grijă, cumpărându-i ficat de pasăre de la magazinul sătesc, am avut vizitatori nocturni nedoriți. E o repetiție, fiindcă și în anii trecuți mi-au prădat vietățile fără apărare. E, undeva în preajmă, o familie de dihori. Mai întâi mi-au omorât câțiva porumbei voiajori. Dihorul, prădător abil, de noapte, mușcă jugulara păsării și o abandonează moartă. În următoarea noapte, după ce am mutat lângă voliera voiajorilor un câine de vânătoare, au dat iama în porumbeii mei albi voltați. Lângă gaura din plasa de sârmă pe unde i-au extras, de astă dată plecând cu ei, au rămas cinci capete albe, cu fulgi și ciocuri însângerate, tragică mărturie a masacrului petrecut peste noapte. Ieșit azi în grădină, să-mi vizitez lucerna și roșiile care au început să dea în pârg, am găsit lângă gard doi vecini tăifăsuind. Am intrat și eu în vorbă și, marcat de pățaniile nocturne, le-am înșirat, neputincios, necazurile mele cu dihorii. Stai așa, să te răcoresc, a sărit vesel unul dintre ei. Și povestește. Ploile astea, zice, m-au prins cu niște fân  neuscat. Aveam lângă loc o grămadă de piatră. Am strâns maldăr fânul peste pietre și l-am învelit cu o prelată. Când s-au mai domolit ploile am fost să-l întorc. Bag furca în el și țâști o dihoroaică de pe un maldăr de pui. Am numărat zece. Nenorocita fătase sub prelata mea. I-am pus într-o găleată de fier, am pus benzină pe ei și le-am dat foc. Spurcăciunile dracului! Am rămas mut. Celălalt vecin, Jan, leat cu mine, a mormăit ceva de genul nu puteai să găsești și tu altă metodă să-i omori, a întors spatele și și-a făcut de lucru cu o sapă. Am plecat și eu împietrit. Cel care făcuse isprava s-a uitat mirat după mine, de la care aștepta, după pățania cu dihorii, laude. Ce se petrece cu noi? Cum cuibăresc, cruzime extremă și milă, în aceleași învelișuri de suflet gârbovit? Scriem, aproape zilnic, noi, jurnaliștii, despre răzbunări politice, despre crime comise de oameni împotriva oamenilor. Viața ne sălbăticește peste măsură. Când m-am mutat în București, lângă casa mea se găsea un garaj de camioane. În zori mă trezeau înjurăturile șoferilor, camaraderești sau câinoase. Nu pot să uit veselia care i-a cuprins când, prinzând unul dintre ei un șobolan, l-a tăvălit prin motorină și, cu bricheta, spre excitarea generală, i-a dat drumul, cărând în spate căpița flăcărilor. A putut alerga până lângă un burlan în care n-a mai avut putere să intre. Nu mai uit scena asta. Orașul, mi-am zis atunci, conservă în el o uriașă și  greu de priceput cruzime. Cruzimea n-are însă granițe și nici buletin de oraș.