Imagini peste timp (2)
Pe planul din anul 1857 al Râmnicului, este cartată o clădire, o cazarmă amplasată pe partea dreaptă a Drumului Troianului. Nu avem prea multe informaţii despre această cazarmă, din puţinele pe care le avem, vă oferim pe cale mai importante. Găsim, într-un document din anul 1855, că Departamentul Oştirii se va implica în construirea Cazărmii din Râmnic (dosar 15/1855). Mai târziu, în anul 1868, este cantonată în Râmnic, o companie şi comandamentul vânătorilor, iar în judeţ, Batalionul III Vânători, conform cu notarea Ministerului de Război (dosar 133/1868). În dosarul 321/1870, se află o corespondenţă făcută între Comandamentul Batalionului de Vânători cu Ministerul de Război în care se cerea urgentarea preparării la cazărmile de la Schitul Troianului şi a unor anexe aflate în incinta Sfintei Episcopii a Râmnicului, pe care trebuie să le execute Carol Novac din Brezoi.
În Monitorul Oficial, nr. 117/1887, la reperul 22, pag. 28.53, găsim următoarea afirmaţie: „Locul numit al doilea de la părintele Grigore din oraşul Râmnicu Vâlcea, în întindere de trei hotare, numit Din Jos de Drumul Mare, spre Casarmele Vechi, nr. IX şi la adus la locul lui Ene Andreiu”. Din analiza Reperului 22, am putea stabili următoarele: este vorba de un loc din Râmnicu Vâlcea, care a fost cândva proprietatea Sfintei Episcopii; din jos de Drumul Mare, care de la 1783, locuitorii îl numeau Drumul cel Mare unde ieste pietruit, iar din 1857, îl găsim pe primul plan al Râmnicului cu denumirea Drumul Troianului; pe acest drum, se aflau construite Casarmele Vechi, care, mai mult ca sigur, au fost ridicate după 1830.
La ora actuală, din vechile construcţii au mai rămas zidurile foarte groase care ne amintesc de trăinicia vechilor construcţii făcute de zidarii vâlceni. Clădirea, ruinată, se poate vedea şi astăzi, ca o mărturie a vremurilor apuse, se află vizavi de Şcoala primară Nr.1 (şcoala cu ceas). În a doua jumătate a secolului XX, în această clădire a funcţionat Grădiniţa „Donca Sima”.
Şcoala primară de băieţi 1851-1854 – într-un oraş cu o bogată tradiţie tipografică, nu se putea ca şcoala să nu aibă rădăcini adânci înfipte pe aceste meleaguri. Oraşul Râmnicul Vâlcii este, se poate spune, a doua capitală a Olteniei.
Din documentele păstrate, din multitudinea de însemnări făcute pe diferite manuscrise şi tipărituri, se poate deduce că, mai ales pe lângă mănăstirile din judeţ, au existat şcoli în care se pregăteau dieci şi grămătici necesari pentru scrierea hrisoavelor sau viitorii slujitori ai bisericilor şi ai mănăstirilor.
Întâiul cărturar care a dat strălucire Râmnicului a fost Antim Ivireanul, în anul 1705, deschide la Râmnic o Şcoală de Pomană, adică gratuită pentru copii. Şcoala românească este cunoscută la Râmnic din anul 1780. Şcoala avea un buget pentru plata unui dascăl român cu 5 taleri pe lună (monedă de argint austriacă, care a circulat în trecut şi în Ţara Românească).
Prin introducerea Regulamentului Organic în Principatele Române (1831-1832), se iau măsuri de înfiinţarea de şcoli elementare naţionale în toate capitalele judeţelor. La Râmnicul Vâlcii, cu această ocazie, este trimis ca profesor al şcolii elementare naţionale Dimitrie Serghiad.
La 20 septembrie 1831, încep cursurile în clădirea pusă la dispoziţie de Sf. Episcopie, fiind foarte degradată, se renunţă la ea în scurt timp.
În 1833, Ghiţă Vlădescu pune la dispoziţia şcolii casa din centrul oraşului, clădire mare cu 13 camere. Nici în această casă, şcoala nu a funcţionat prea mult, apar destule neînţelegeri în ceea ce priveşte chiria anuală. Se hotărăşte construirea unui local propriu, lucrările încep în 1835. Localul este ridicat pe pământul donat de medelnicerul Alecu Bujoreanu, care mai dă 50.000 de cărămizi, 80 de grinzi etc. Şcoala se construieşte destul de greu şi abia în anul 1843 este terminată. Nu are o viaţă prea lungă pentru că arde în marele incendiu din 1847, împreună cu alte 56 de case.