Hai-hui prin „Oraşul Luminilor’’(I)

Turistul, la Paris, este o persoană interesantă. Aleargă ca un bezmetic să ajungă, într-o zi-două, în cât mai multe locuri. Parisul este un oraş magnific, atracţiile lui sunt nenumăra­te, renumite prin unicitate. Victor, cu care mă revăd (un vechi prieten, actor şi poet, care a părăsit Chişinăul cu mai bine de trei decenii şi jumătate în urmă) îmi zice că-l caută, săptămânal, cunoscuţi – sau cunoscuţi ai cunoscu­ţi­lor, din te miri ce colţ al lumii – pentru a le fi ghid prin Paris. ’’Vor, fratele meu, să vadă totul în doar câteva zile. Parcă-s treziţi din beţie… Nu poţi cuprinde Parisul nici într-un an, dacă vrei să-i cunoşti bine măcar emble­mele.”

Noutăţi în mişcare

Într-adevăr, Parisul îţi poate oferi locuri minunate de vizitat, o listă com­pletă a acestora fiind greu de găsit în vreun ghid. Cele mai interesante cro­nici ale ’’Oraşului Luminilor’’ şi ale oa­me­nilor săi, din veacurile trecute, ră­mân totuşi cărţile unor iluştrii scrii­tori, pe care majoritatea românilor le-au ci­tit în anii de şcoală sau în lecturile ul­terioare. Să ne amintim de viaţa Pari­sului din Evul Mediu evocată de Victor Hugo în romanul „Notre-Dame de Paris”; de clasa săracilor prezentată de acelaşi autor în „Mizerabilii”; de mercantilismul parizienilor care se îmbogăţeau repede în Belle Epoque (perioada tranziţiei noastre parcă ar fi trasă la indigo!) din „Bel-Ami” de Guy de Maupassant; de romanul „Nana”, al lui Emil Zola, cronică şocantă a decadenţei pariziene din timpul lui Napoleon al III-lea, văzută prin ochii unei dansatoare prostituate, o viaţă sexuală degradantă, poleită cu aspiraţii de respectabilitate burgheză; sau de viaţa Parisului prezentată de Honore de Balzac în „Comedia uma­nă”. Şi exemplele ar putea continua cu… „În căutarea timpului pier­dut” (Marcel Proust), „Educaţia sentimen­tală” (Gustave Flaubert) sau „Therese Raquin” (Emile Zola).

Adevărata faţă a Parisului o cu­noşti însă numai dacă străbaţi oraşul cu pasul. Fiecare stradă sau clădire, fiecare grădină sau parc, fiecare cafenea sau restaurant îţi pro­voacă atracţii nebănuite, fiecare mo­nu­ment, muzeu sau galerie de artă te provoacă şi te seduc precum o damă sexy. Totul în Paris îţi creează o stare colorată de spirit, o lume imaginară, o lume de vis pe care nu ai apucat încă s-o… visezi. Totul te cucereşte de-a bi­nelea!

Turistul este atras, cum pune piciorul în Paris, de Turnul Eiffel, de Panteon sau Palatul Elysee, de Hotel de Ville, Arcul de Triumf sau de cele­bra universitate Sorbona. Îi acapa­rea­ză simţurile celebrele grădini şi parcuri – Luxemburg, Tuileries, Versailles sau Montsouris, ca şi frumoasele galerii de artă şi muzee, de la d’Orsay la moder­nul Centru Pompidou, de la Casa Europeană a Fotografiei la magnificul Luvru, cel mai mare muzeu din lume. În Paris, oricare turist este în căutarea unor antiteze, a unor extreme sau nou­­tăţi. Caută noutăţile în mişcare, în spe­ranţa că va găsi vechiul Paris nes­chimbat. Şi îl găseşte! Avenue Champs-Elysees, unul dintre cele mai faimoase bulevarde din lume, a rămas neclintit în arondismentul 8, ca şi regu­lile pentru protejarea zonelor istorice, aparţinând baronului Georges-Eugene Haussmann (1809 – 1891), legendarul primar al Parisului de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, numele său fiind asociat cu marea reforma arhitecturală a Oraşului Luminilor. De altfel, struc­tura actuală a oraşului i se datorează, prin modificările sale îndrăzneţe dis­trugând mai bine de 60% din Parisul medieval. Pentru meritele istorice în reconstrucţia Parisului, Haussmann a primit, în 1862, Marea Cruce a Legiu­nii de Onoare. După moda urbanistică haussmanniană s-au construit şi recons­truit, ulterior, multe oraşe în Europa, între care Cluj-Napoca şi Bucureşti (Micul Paris).

Capitala lumii şi a spiritului

Parisul nu este doar capitala lumii, ci şi a spiritului. Turistul este fascinat la Paris şi de un pelerinaj prin cât mai multe catedrale şi locuri de rugăciuni, dintre care să nu lipsească Notre-Dame, Sacre-Coeur, Biserica Domu­lui, Saint-Suplice, La Madeleine, Marea Sinagogă a Victoriei, Sainte-Chapelle, Saint Julien de Pauvre, cea mai veche biserică a Parisului sau Sf. Genoveva, ocrotitoarea parizienilor. Turistul român vrea să ajungă neapă­rat şi în inima Cartierului Latin, pe vestita stradă Jean de Beauvais, unde se află, nu departe de Notre Dame, prima biserică ortodoxă a românilor, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”. Ridicată la rang de Catedrală Mitropolitană, sfântul locaş de rugăciune este adăpostit într-o clă­dire construită în stil gotic, în secolul al XIV-lea, şi cumpărată de guvernul Regatului României, sub Carol I, în sep­tembrie 1882, spre folosinţa comu­nităţii româneşti (majoritatea studenţi). Aici a cântat la strana, timp de 7 ani, Constantin Brâncuşi, în perioada sa pariziană. În 10 mai 2009, parohia „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail” redevine, după mai bine de şap­te decenii, parte integrantă a Bise­ricii-Mame, intrând sub omoforul Mitro­po­litului Iosif Pop şi al Mitropoliei Orto­doxe Române pentru Europa Occi­den­tală şi Meridională. Pentru împlinirea acestui crez, dorit de mulţi români creş­tini din Hexagon, a pledat şi auto­rul acestei corespondenţe, în cartea sa „Franţa Ortodoxă” (bilingvă), publi­ca­tă, în 2002, la Editura Antim Ivi­rea­nul.

Povestea statuii lui Eminescu

Foarte aproape de Biserica orto­doxă română de pe strada Jean de Beauvais, la vreo 200 de metri, se află Statuia lui Eminescu, opera sculpto­rului Ion Vlad. După o scurtă vizită la biserică, unde facem o rugăciune, mergem şi punem un trandafir pe soclul celebrei statui, întru iubirea nestinsă faţă de Luceafărul poeziei româneşti. Povestea ridicării statuii, în chiar centrul Parisului, ne-o spune cel care este autorul acestei performanţe, scriitorul George Astaloş, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură pe 2011: „Nu ştiu câtă lume cunoaşte că în Paris nu se poate pune statuia unui străin decât dacă a fost o mare personalitate politică sau un mare şef militar. Povestea statuii lui Eminescu este interesantă, chiar frumoasă. Creaţia aparţine lui Ion Vlad, un mare sculptor român din emigraţie, motiv pentru care a şi rămas, din păcate, prea puţin cunoscut în ţară. Vlad a venit la mine, într-o zi, prin anii ’80, şi mi-a spus că are banii de sponso­rizare, din Spania, din partea unui român bogat, pentru a turna lucrarea în bronz. Mi-a mărturisit că vrea un Eminescu splendid, de peste doi metri înălţime, turnat în Italia. Mai întâi, însă, trebuia să se obţină aprobarea unui amplasament, în Paris. Mi-a solicitat ajutorul. Când am găsit locul, lângă Biserica ortodoxă romană din Paris, am început demersurile. Făceam parte, pe vremea aceea, din Juriul Ma­re­lui Premiu de Poezie al Parisului, iar primarul metropolei era nimeni altul decât viitorul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac. Aşadar, nu am ezitat să folosesc acest drum deschis de care beneficiam! Puţină lume ştie că domnul Chirac scria poezie pe as­cuns, dar, potrivit unei cutume, nici un om politic nu are voie să publice nimic altceva decât lucrări de factură politică sau economică! Cert este că mă cu­noscuse la Casa Poeziei din Paris, când mi-a destăinuit pasiunea sa tainică, după care m-a cooptat în juriul despre care vorbeam şi care acorda, anual, un premiu de 50.000 de franci. Următorul pas l-am făcut, însă, ape­lând la o prietenă actriţă, al cărei soţ lucra direct cu domnul Chirac, la primărie. De la această actriţă am aflat şi un lucru uluitor, anume că viitorul preşedinte al Franţei avea o mătuşă de origine… română, de care era chiar foarte apropiat. Am făcut cererea şi, în patru zile, domnul Jacques Chirac, singurul care era în măsură să ne aprobe amplasarea statuii, ne-a acordat mult râvnitul aviz.’’ Statuia lui Eminescu a devenit deja un simbol al Cartierului Latin din Paris. Aici, în Zilele Eminescului, la 15 ianuarie şi 15 iunie, în fiecare an (dar nu numai!) vin români şi francezi şi pun o floare în semn de recunoştinţă pentru cel pe care poporul l-a încoronat ca Rege al Poeziei Româneşti.