Euroscepticismul la români și pericolele sale
Încrederea și atitudinea pozitivă a românilor față de valorile europene și Uniunea Europeană în special se află în declin de prin anul 2019. Această constatare nu este una personală, ci aparține unui eurobarometru care centralizează date de sondare a opiniei publice de prin anul 2007 încoace. De unde înainte de aderare românii erau printre cei mai entuziaști europeni față de UE, cu 71% atitudine pozitivă, astăzi România se conturează tot mai puternic drept una dintre țările eurosceptice, cu un nivel de încredere de 46%, sub media europeană de 62%. Este, cred, un motiv de deschidere a șampaniei pentru partidele eurosceptice. Mai mult, dacă lucrurile merg în direcția pe care s-au înscris, în viitorul apropiat un Roexit nu poate fi exclus.
Mai multe cauze au condus la această situație, unele țin de noi, altele nu ne pot fi neapărat imputate, precum respingerea aderării la spațiul Schengen. Cele care țin de noi pot fi enunțate prin următoarea formulare: dacă tot luăm decizii proaste, măcar să le luăm de capul nostru, nu sub oblăduirea înalților funcționari de la Bruxelles; și, vorba activiștilor sovietici, să le dăm cu tifla occidentalilor. Cu alte cuvinte, dacă nu ne prindeți în jocul vostru îmi iau jucăriile și plec. Unde? Habar n-am, probabil voi rămâne vertical ca bradul în preajma drujbei, doar n-o să mă arunc în brațele rușilor. Totuși, găsesc că întrebarea cu mult mai interesantă care ar trebui pusă într-un un astfel de sondaj este: „Dragi români, credeți că în afara UE voi și copiii voștri veți trăi mai bine decât în interiorul UE?”. Ei bine, ajunși în acest punct cu discuția ne izbim tot de problema educației, pe care am enunțat-o și cu alte prilejuri în cadrul acestei rubrici. Pentru că puțini vor fi cei în stare să dea un răspuns avizat, neparazitat de sloganuri populiste și justificat de rațiuni economice. Iar educația este o problemă națională, orice s-ar spune.
Mi-aș dori să fiu contrazis. Și chiar sunt, de un alt eu al meu, disociat. Dacă absolutizăm impactul educației asupra bunăstării și, într-un sens mai larg, asupra chestiunilor nevralgice ale omenirii, facem o greșeală. De multe ori, simțul comun este mai moral și chiar mai virtuos decât educația. Avem atâtea exemple de națiuni civilizate în interiorul cărora a înflorit naționalismul, ura de rasă, culminând cu atrocitățile în numele unor idealuri umaniste. Așa cum s-a evidențiat de mai multe ori în istoria omenirii, intelectualul nu este mai puțin predispus către crimă, dacă găsește vreo portiță de scăpare, singura diferență fiind aceea că și-o justifică mai cu ștaif. Rolul românilor și al europenilor este deopotrivă să închidem aceste portițe.
Vedem ce se întâmplă în proximitatea estică a țării și ar trebui să ne temem. Dacă ne referim la Ucraina sau la Republica Moldova, respectând proporțiile, când ți se pun în discuție însăși existența individuală, dar și cea colectivă, te gândești mai puțin la o ipotetică alterare a nației prin intruziuni lente și cedare de suveranitate unor instituții suprastatale.