Crăciunul emoțiilor
Ca de fiecare dată când se prăpădește un confrate, ziarist și scriitor, în fine, cineva apropiat, își face loc un gând nechemat pe tema deșertăciunii vieții. Dacă evenimentul nefericit se petrece în preajma sărbătorilor de iarnă înfioară și mai tare. Cu ce ne alegem? Suntem permanent într-o goană nebună, nesfârșită, la cumpărături, în trafic, la serbări, avem de mulțumit atâtea persoane, de oferit cadouri, masa de Crăciun trebuie să arate impecabil. Unii ne auzim vorbe, suntem atenți la ce se vorbește, sau împroșcăm cu ocară. Mai avem timp și pentru noi? Sau ne trecem ca o lumânare, la coadă la supermarket, Crăciun după Crăciun, An Nou după An Nou, cu aceași frenezie a cumpărăturilor și a lucrurilor bine rânduite, iar la final nu ne alegem decât cu regrete? Regrete eterne, cum scrie pe o jerbă.
De aceea, propun să schimbăm modul de abordare, paradigma sărbătorilor de iarnă. Emoția Crăciunului s-o înlocuim cu Crăciunul emoțiilor. Cum s-ar putea face asta? Investind în amintiri, în emoții, mai degrabă decât în bunuri materiale, consumabile, perisabile pentru suflet. Tihna Craciunului binecuvântat o reprezintă sărbătorile petrecute în familie, alături de cei dragi, momentele neprețuite cu prietenii, astea rămân în amintire. Doar investind în iubire, în bunătate, în generozitate ne creăm clipe plăcute rememorării, ne întâlnim pe cărările minții cu persoane de care ne este dor, chiar dacă unele au dezertat într-o lume mai bună.
Să iubim și să permitem celorlalți să ne iubească, iată cheia unor sărbători de vis. Deschiderea sufletului și lăsarea emoțiilor să ne copleșească nu ar trebui să ne sperie. Omul este, prin definiție, o fire veselă, dar veselia nu se poate propaga decât în colectivitate. Altfel… intervine deșertăciunea.
Într-una din cărțile mele de sertar, pentru că n-am îndrăznit încă s-o dau pe „mâna” tiparului, cugetam pe seama rataților. Mai bine zis, făceam apologia ratării, pentru că toți suntem puțin ratați. Conștiința ratării e un mare pas înainte în istoria umanității. Cine n-o are a trăit degeaba, n-a înțeles nimic din viața asta. Chiar și marile genii se consideră niște ratați în sinea lor, la crepuscul. Compromiterea idealurilor care-i animă este evidența ultimă. Orice s-ar spune, n-au studiat destul sau n-au descoperit mai mult, deși ar fi avut posibilitatea să o facă, doar pentru că și-au ocupat timpul și mintea cu tot felul de fleacuri. Iar dacă, din contră, au fost dedicați creației și cercetării cu toată ființa lor, chiar și atunci s-au ratat. Studiul aprofundat i-a determinat să-și neglijeze sănătatea, trăind prea puțin pentru a-și putea desăvârși opera. Doar Dumnezeu este Creatorul, li se relevă la ceasul de taină, au vrut să se pună cu El și au pierdut. Oricum ai da-o, lumea asta este una plină de ratați, care n-au putut să facă mai multe pentru posteritate.
Dacă pentru posteritate nu se poate face mai mult, măcar contemporaneitatea să beneficieze de ființa noastră plină de viață, de distracție, frate, până la urmă. Idealurile și aspirațiile, mai încolo. Carpe diem! spunea latinul, pentru că asta ne dă dimensiunea existenței.