Ce-i mai trebuie scriitorului Liviu Popescu pentru a ajunge într-o istorie viitoare a literaturii române?

Liviu Popescu este scriitor şi este vâlcean, tânăr, proteic. Ultimul său volum „Metropoliliput” (Editura Adrianso, Rm. Vâlcea, 2013) îl circumscrie postmodernismului prin floreta retoricii şi subliminalul complexului tematic. Liviu Popescu este un scriitor care citeşte. Nu este un paradox. Ştie şi ce să citească.

În volumul „Metropoliliput” se vede la fiecare context, la fiecare vers, indecidabilul şi indecibilul. Sau uneori atât de „la vedere” încât Liviu Popescu este numai informat.

Să citim poemul „Oraşul căpuşenilor”. Retorica oximoronică a epitetului cu expresivitate voluntară şi involuntară persuadează disipant: „Primăvara numără gâzele în ordine necronologică”. Epitetul „necronologică” nu este ornant, cum este în general în poezie, ci, inedit, structurant, ceea ce se întâmplă rareori. Are puterea metaforei care nu linişteşte contextul, dându-i, ceea ce este esenţial fervoarea „turbionului” dinaintea limpezimii complexului tematic.

Lecturile lui Liviu Popescu există: Charles Dickens, Tennesse William, Gogol, Fr. Kafka, filmologie, teatru, istorie, Orwells şi câte şi mai câte…

Liviu Popescu însă trebuie să înţeleagă ceea ce îi este la îndemână, fiind şi talentat şi inteligent. H.R. Patapievici a parcurs o bibliografie imensă pentru a-l parafraza pe Franz Kafka din povestirea „Metamorfoza”. Şi mai este ceva esenţial. Spre finalul prefeţei exacte a lui Dumitru Velea la volumul „Metropoliliput” este citat Platon despre cum se face pentru a „dobândi milostivirea zeilor” practicând jocuri potrivite cu firea lor. Şi dacă nu? Între multe altele o variantă de lectură ar fi K. Popper prin „Societatea deschisă şi duşmanii ei”.

„Metropoliliput-ul” este o «lume» complexă (cu şcoli şi parlament, cu stadioane şi închisori, cu interlopi şi poliţişti), ca şi cea umană supusă unor cataclisme naturale şi umane venite din partea unei lumi de care se atinge, dar n-o cunoaşte, un tărâm de la marginea oricărui Megapolis, o groapă a gâzelor, aflată într-un continuu pericol din pricina deciziilor „umorilor şi expansionismului unui New-York al acestora”, afirmă Dumitru Velea.

Din Vâlcea postbelică sunt foarte puţini scriitori care ar putea intra într-o viitoare istorie a literaturii române, Liviu Popescu este unul dintre ei.