Când întâlneşti virtutea, nu trebuie să o interpretezi

Prof. univ. dr. Pompiliu Manea, ca şi familia domniei sale, genealogic şi sincronic, au trăit şi trăiesc istoria, agonal, contemplativ, depunând măr­tu­rie despre ceea ce înseamnă verticalitate, onestitate şi jertfă prin academiile „de sub pământ” şi „de la suprafaţă” (la propriu şi la figurat), spre principiul cerului.

Profesorul nu lipseşte de la Mâ­năs­tirea Sâmbăta, de la Aiud, pentru a simţi încă o dată fibra autentică, vita­lizantă, a celor care, dispăruţi, rezo­nând mnemic cu cei de acum ne propun „risipirea” noastră în hirofaniile existenţei, pentru a nu ne „adapta”.

Atunci când întâlneşti virtutea, nu trebuie s-o explici.

Alexandru Dragomir, filosoful, care îşi începuse doctoratul cu M. Heide­gger (rămânând la ideea: În fond, eu fac o teză de doctorat cu Dumnezeu) aserţiona: „Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, planô, ich gehe hin und her, merg când „hăis” când „cea”. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebuie să fac în aşa fel încât acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie? Înseamnă, în primul rând, o viaţă fără compromisuri. Acum, când fac un compromis? Când ceva de interes vital pentru mine este ame­ninţat; căci viaţa e bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Com­pro­misul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi?

Dacă Socrate are dreptate, atunci toate ne sunt străine, în afară de viaţa noastră. Dacă el are dreptate, noi nu trăim în adevăr şi nu suntem, ca el, paradigmatici. Dacă el are dreptate, atunci, cum îi spune Callicles în Gor­gias, „viaţa noastră e întoarsă pe dos” (481 c). Dacă Socrate are dreptate şi ceea ce este cu adevărat esenţial este să te preocupi de viaţa ta, atunci fie­care ar trebuie să încerce să afle ce e cu el, chiar dacă acest lucru nu are mari şanse de reuşită. Numai că me­sajul lui Socrate nu este pentru toată lumea, aşa cum este cel al lui Isus.”

Este o hermeneutică a esenţelor. De meditat pentru noi, gândindu-ne la familia domnului profesor Pompiliu Manea.

Volumul „Peregrin pe cinci conti­nente” este un argument pentru poli­tro­pia existenţei profesorului Pompiliu Manea, un cod cultural românesc decriptând mentalul universal, o bibliotecă ambulantă prin panorama şi mai ales stilistica, morfologia civili­za­ţiilor, ca natura naturata şi natura natu­rans. O functivitate a ico­nicităţii mesa­ju­lui comunicaţional. Fiecare pagină de infor­maţie devine filmologie, foto­grafie, iar profesorul este Plăs­muito­rul, cum spunea Augustin: cel care insti­tuie adevărul.

Volumul, în alt palier, transcrie cu o concreteţe transparentă ceea ce turistul vede şi impresionează. Ame­rica, Pacificul de Sud, Polinezia Fran­ceză, Oceania, Noua Zeelandă, Aus­tra­­lia, Asia, Africa, Europa sunt capi­tole cu pitorescul, dezinvoltura ochiului informat şi ludic, erudit, desfăşurând palierele seducţiei pentru un orizont de aşteptare al memoriei voluntare şi involuntare.