Blestemul de a avea Pițurci peste tot

Am urmărit până la capăt, înghițind cu totul scârboasa otravă, meciul de fotbal dintre România (a fost oare România sau doar Pițurcăria?) și Grecia. Zeci de mii de oameni, înflăcărați de dorința de a arăta că suntem buni, că suntem până la urmă normali (în fond jucam acasă, cu o țară care n-a mai strălucit din secolul lui Pericles, iar fotbalul nu-i punctul ei forte), umpluseră ochi stadionul. Scandările arătau nu doar setea de victorie a publicului, ci setea de demnitate. Prea adesea în acești ani am fost arătați ca paria Europei, țigani nespălați ai lumii, cetățeni de mâna a treia, prea des am pierdut. O victorie fotbalistică e și ea o compensație pentru umilințe de altă natură. Ce ne-a desenat în teren acest simbol al suficienței împopoțonate numit Pițurcă? O strânsură de nimicuri jucând nimic. În dimineața dinaintea meciului o televiziune transmitea știrea că mai mulți fotbaliști, nu știu dacă erau și din națională, dar erau sigur din prima ligă, petrecuseră noaptea într-un bar cu gagicile lor semianalfabete și la ziuă se luaseră la bătaie. E un episod din viața noastră sportivă, așa cum e concepută de ucenicii gazonului, dar mai ales de Pițurcii lor, profesorii de la care asta învață. Ce să învețe de la ”nea Piți” puștiul ăla cu nume de intestin alintat (Mățișor, Mățiguș, Mățicel), care și-a dres mereu freza în timp ce pasele mergeau invariabil la adversar? M-am uitat, cu silă recunosc, la fața coclită a acestui milionar în euro, care va fi despăgubit, dacă-i dat afară pentru incompetență, tot cu milioane. Ce să comunice el? Ce însuflețiri să transmită? Însuflețirea de a învârti zarurile la barbut? Normal că elevii joacă sceneta barului periodic atâta timp cât profesorul e cules din acea lume. Am văzut un joc al României dezlânat, cu jucători împiedicați, fără aer în foale, desenând prin fuga lor fără sens haosul din capul lui Piți. Ce i-a învățat nenea antrenorul? Ce s-a văzut.

M-am uitat, ca la a treia repriză a unui meci în care am fost din nou înfrânți de suficiența antrenorului și jucătorilor, la fața, pitită în spatele unor declarații stupide și îmbârligate, a lui Pițurcă. Chipul lui de prună uscată, chinuit de crampe, de parcă s-ar screme întruna, nu poate transmite însuflețire. Transmite orice, sictir, silă de toate, mucegai intelectual, ură față de semeni și niciodată un avânt nobil. Din păcate, lumea pițurcilor în fotbalul românesc nu începe și nici nu sfârșește cu Pițurcă. Pițurcă e în fiecare din mai marii fotbalului și, din păcate, e în multe ale României de azi. Am plâns interior umilința la care au fost supuși zecile de mii de entuziaști care au învins atâtea, inclusiv sărăcia din buzunar, pentru a fi pe stadion. Golul pe care și l-au dat singuri oaspeții poate fi reținut ca simbol al prestației fostei noastre țări care avea destule, inclusiv fotbal. Nevoia de victorie a concetățenilor care-au mers la stadion și a noastră care ne-am zgâit la meci acasă e mai complexă, după atâtea înfrângeri din acești ani, decât pare. E nevoia de demnitate. Românii au nevoie ca de aer de câte o clipă care să le redea orgoliul. Venise una, măruntă poate, dar s-a dus și ea, înghițită de șnapanii care au făcut și din fotbal o rușine și un prilej de jaf. Jefuită nu e doar vistieria, ci orgoliul meu de român, scos prea adesea la mezat și arătat ca prostul sau hoțul Europei. Blestemul de a avea Pițurci în politică, în economie, în finanțe, în diplomație, în sport, ne urmărește continuu, iar dâra lăsată se întinde de la Cotroceni și Palatul Victoria, până Viena, New York, Bruxelles sau Paris. Nu ne-a îmbrâncit pe tușă Grecia, o țară de trei ori mai mică decât România, ca populație, teritoriu și resurse, ci barbugiii din interior, hahalerele și nulitățile care, în orice variantă, chiar și date afară, ies în câștig.