Arheologia, o pasiune cu adevărat ascunsă
Privită dintre coperţile DEX-ului, arheologia este doar o ştiință care se ocupă cu studiul trecutului istoric al societății omenești, al stadiului la care a ajuns aceasta în diversele sale epoci de dezvoltare. Totul pe baza monumentelor, a obiectelor de artă etc., aparținând diferitelor culturi materiale din antichitate, din evul mediu etc., descoperite prin săpături. Ca definiţie, cuvintele cheie care conturează acest domeniu sunt „trecutul” şi „săpatul”. Trecutul săpat, dacă vreţi. Arheologii sunt, însă, unicii oameni gata să-şi „îngroape prezentul”, la propriu, în numele unei idei, a unei porniri lăuntrice pe care aproape nici unul dintre ei nu ştie cum s-o definească universal, ci numai personal. Pentru lumea de azi a banului omnipotent, probabil, cel mai la îndemână răspuns legat de un ins care-şi dedică anii cei mai frumoşi arheologiei ar fi nebunia. Chiar aşa, cum să-l priveşti pe un semen de-al tău care-şi închină viaţa cu toate ale ei unui trecut după care trebuie să scormonească nebuneşte şi necontenit? Un posibil răspuns l-am căutat în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie, acolo unde şeful secţiei, la doar 34 de ani, este deja doctor în acest domeniu.
Istoria, în locul Dreptului şi Arheologia înaintea tuturor
O expoziţie recentă a Muzeului de Istorie l-a găsit pe subiectul nostru într-un mediu mult mai prielnic decât în faţa presei. Dinaintea unor monede şi vârfuri de săgeţi stră-străvechi, Ion Tuţulescu (foto) şi-a arătat pe deplin apartenenţa la această lume tainică. Dezinvoltura explicaţiilor şi detaliilor sale de atunci a îngheţat acum când i-am cerut să vorbească la persoana întâi singular. Şi-a detaliat pasiunea vieţii cu o sfială şi o reţinere uluitoare: „Iniţial , trebuia să dau la Drept, la Sibiu. Era acea perioadă în care, după decenii întregi de ingineri, România începuse să producă numai avocaţi… Nu cred că era vorba de o modă, ci numai de o anumită idee că de avocaţi va fi mereu nevoie. Oricum, istoria mi-era în sânge de mic, dinainte de şcoala generală. Am avut norocul unui profesor care să ne arate povestea istoriei, înaintea cifrelor, anilor şi a datelor fixe, aşa mi-a captat atenţia! Chiar dacă mai era o lună până la examen, soarta a vrut să dau peste o broşură cu Facultatea de Istorie şi am schimbat macazul imediat. Cu toate riscurile şi repercursiunile, discuţiile şi reproşurile din casă… Aşa am ajuns student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Lucian Blaga Sibiu. În primul semestru, studiind materiile specifice preistorie şi debutului istoriei (Istorie Veche Românească, Istorie Veche Universală, Arheologie Generală, Preistorie Generală) ni se prezentau culturi (Strcevo-Criş, Vinča, Verbicioara, Petreşti, Basarabi, Babadag etc.) în care elementul primordial în deosebirea dintre ele o reprezenta ceramica. Pe lângă faptul că era necesar să cunoaştem fazele evolutive ale fiecărei culturi, trebuia să ştim şi zonele geografice în care s-au dezvoltat civilizaţiile preistorice. Sincer după prima sesiune (botezul) consideram că oamenii şi comunităţile din preistorie nu realizau decât ceramică (oale şi ulcele) şi se ocupau cu agricultura şi vânătoarea. Ca orice facultate, facultatea de la Sibiu deţine câteva şantiere arheologice şcoală, iar practica în primul an fiind obligatorie am hotărât să particip la cercetările arheologice (3 săptămâni) de la Miercurea Sibiului-Petriş sub coordonarea profesorului Sabin Adrian Luca. Aici, la Miercurea Sibiului am ajuns în contact cu acele oale şi ulcele despre care profesorii (S. A. Luca, N. Braga, I. Paul) ne tot îndemnau să învăţăm. Bucuria descoperirii primului fragment ceramic nu o pot uita nici azi (se datorează şi faptului că cinci zile am fost trimis să sap într-un alt punct unde se realiza un diagnostic arheologic şi nu am descoperit nimic). Îmi aduc aminte că muzeograful Andrei Georgescu cât şi viitorul profesor Silviu Purece îmi tot atrăgeau atenţia să nu mai deranjez piesele şi să le păstrez pe locul descoperirii deoarece urmau ca ele să fie pozate, desenate şi integrate într-un complex arheologic. Descoperirea unei locuinţe din perioada neolitică şi munca de şpăcluire la complex a reprezentat dezvoltarea „microbului” denumit arheologie; aşteptând cu mare interes cercetările ce urmau să fie efectuate şi în anul următor.”
Arheologia, ca la armată
Tuţulescu spune că arheologia adevărată a învăţat-o începând cu anul al II-lea, când a fost sprijinit şi de profesorii sibieni care au observat rapid curiozitatea şi interesul său bine conturat deja pentru arheologie: „În raport cu primul an, trebuie să vă spun că situaţia s-a modificat dramatic numai şi prin faptul că, timp de şase săptămâni, am dormit la cort şi nu la cameră de cămin, cu o trezire spartană la ora 4,30 – 5 dimineaţa cât şi parcurgerea unei distanţe dus-întors până la staţiunea arheologică de 8 kilometri, duş cu apă de la PET, pregătirea hranei şi cam tot ceea ce presupune azi un reality show de mare audienţă, ca să glumesc puţin. Dacă nu m-am văitat atunci de tot ceea ce am avut de înfruntat realizând utilitatea extraordinară şi chiar frumuseţea experienţei, nu mă vait nici acum. De ce? Oricât ar părea de greu, şi credeţi-mă că nu era deloc uşor, acel şantier m-a ajutat enorm, m-a definit şi m-a convins că acolo e locul meu şi că asta sunt, pentru restul vieţii: arheolog! În următorii ani, participând la şantierele de la Miercurea Sibiului şi Apoldu de Sus, mi-am însuşit majoritatea metodelor de cercetare (secţiuni, casete, suprafeţe) şi interpretare a descoperirilor (citire în pământ): desenul tehnic (grundul), secţionarea complexelor adâncite, diferenţierea dintr-o simplă groapă şi o groapă de cult etc. Da, ştiu cum sună! Gropile sunt gropi, logic, nu? Dar ce arheolog eşti dacă nu le poţi distinge…Diferenţa dintre o simplă groapă şi o groapă ritualică am observat-o prin cercetarea unei depuneri ritualice de coarne de bovidee secţionate probabil de la un festin anume prilejuit de o sărbătoare din acele timpuri. Tot pe şantierele şcoală, am observat importanţa recuperării din teren a tuturor pieselor dintr-un complex cât şi notarea contextului arheologic într-un caiet de şantier. Astfel piesele aduse în tabără erau spălate, uscate, inventariate şi sistematizate pe categorii de vase. Uneori profesorii ne îndemnau să găsim piese care făceau parte din acelaşi vas (precum un puzzle).”
Concediul, tot pe şantier
În mod aproape logic, după terminarea facultăţii, a optat pentru un masterat structurat pe arheologie medievală prilej cu care spune că a observat diferenţele funerare ale unor comunităţi din perioada menţionată mai sus. Timp de zece ani de zile, adică între 2000-2009, a participat la cercetările efectuate la Miercurea Sibiului-Petriş, cea mai importantă descoperire din situl de aici fiindu-i greu de diferenţiat sau catalogat: mormântul unui războinic gepid (gepizii erau populaţie migratoare de neam germanic din sec. IV-V) cu inventar funerar deosebit: mărgele de aur la gât, ac de păr din aur, fibulă din argint cu pietre, piaptăn de os cu dinţi bilaterali; bordei Starcevo-Criş faza Ib; un vas superb pictat de tip Lumea Nouă; capacul de vas care reda chipul uman de tip Vinča, etc. Profesor din anul 2004, a preferat ca perioada concediului s-o petreacă tot pe şantiere iar, din anul 2007, prin examen, a obţinut postul de arheolog din cadrul Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea. „Am avut posibilitatea de a participa pe şantierele arheologice alături de Mariana Iosifaru şi Cristinel Fântâneanu. Un an mai târziu, în 2008, prin susţinerea unui examen, am fost acceptat ca doctorand la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române, avândul ca coordonator pe Cristian Schuster. Acest moment reprezintă un punct important în formarea ca cercetător în adevăratul sens al cuvântului. Aflând de la coordonatorul meu că, în comisia de examen, sunt academicianul Alexandru Vulpe şi Petre Roman ale căror cărţi în timpul facultăţii erau de întâietate (Dacia înainte de Dromichetes, Cultura Coţofeni, Cultura Ferigile etc) au intervenit emoţiile, emoţii care au fost îndepărtate prin discuţiile deschise din perioada examenului. Propunerea mea pentru teza de doctorat a atras atenţia profesorilor, acceptând tema cu multă bucurie, „bucurie” pe care am trăit-o din plin în anii şcolii doctorale datorită perioadei îndelungate ce urma să fie tratată în paginile lucrării. După anul 2008, am participat la cercetările arheologice de la Radovanu, judeţul Călăraşi, în puternicele dave getice de aici. Profitând de o finanţare americană am putut utiliza şi alte metode de cercetare ca georadarul, pentru a observa eventualele complexe ce urmau să fie cercetate. Dintre descoperirile importante enumăr: două morminte de înhumaţie din bronzul timpuriu aparţinând culturii Iamnaia; mormânt de înhumaţie getic depus într-o groapă de tip pară; o locuinţă săpată integral aparţinând culturii Cernavodă I; vetre getice decorate cu şnurul; idoli din lut aparţinând culturii Gumelniţa. Tot în această perioadă, am cercetat aşezarea rurală romană de la Ocniţa-Aval Baraj alături de colegii de la secţia de arheologie.” În perioada şcolii doctorale, a participat la simpozionul internaţional „Salt and Gold: The Role of Salt in Prehistoric Europe” sub înaltul patronat al fundaţiei cultural germane Alexander von Humboldt-Stiftung. Aici, a întâlnit personalităţi europene ale arheologiei din Marea Britanie, ca Antony Harding, Olivier Weller din Franţa, Thomas Stöllner din Germania, V. Nikolov din Bulgaria, D. Monah, V. Cavruc etc. „După cinci ani de zile şi după obositoare discuţii cu mai mulţi cercetători, am definitivat doctoratul („bucuria” era formată din peste 700 de pagini) susţinut în primăvara anului 2013. Au urmat peste 30 de articole şi studii de specialitate publicate în ţară, dar şi în străinătate, colaborator la un volum, participant la sesiuni şi simpozioane internaţionale. Din 2007 până în prezent, am participat la peste 60 de cercetări arheologice în judeţul Vâlcea, am participat la refacerea expoziţiei de arheologie de la muzeul de Istorie, la expoziţia permanentă de arheologie de la muzeul din Băile Govora cât şi la Muzeul Viei şi Vinului din Drăgăşani.” Despre viitor? „Sper ca într-un viitor apropiat să am posibilitatea să sap într-o aşezare Cucuteni, să descopăr castrele de la Rusidava-Drăgăşani şi Pons Aluti-Ioneşti sau alte descoperiri care să îmbogăţească patrimonial vâlcean şi de ce nu cel naţional sau mondial”.
„O viaţă întreagă n-ar ajunge să scoatem la lumină, tot ce este la Ocnele Mari!”
Unul dintre locurile cele mai fascinante pentru arheologii vâlceni este şi Capitala Sării. Faptul că dimensiunea sitului nu este încă definitiv stabilită face şi mai mare interesul: „La Ocne, nu ţi-ajunge o viaţă întreagă pentru simplul motiv că încă nu se ştie dimensiunea efectivă a sitului. Nu vreau să mă hazardez, dar orice arheolog îţi poate spune că e loc de mari surprize pe viitor. La fel, şi la Mihăeşti, unde cu ajutorul Google Earth am identificat o întinsă aşezare fortificată cu şanţ, din Epoca Bronzului Târziu, adică din vremea tracilor. Când va fi depăşit stadiul birocratic şi vor ieşi toate aprobările, veţi putea vedea o frumuseţe de cetate de refugiu pe un platou în care ar fi putut încăpea 2-3.000 oameni. Cred că într-un an, s-ar putea trece la treabă şi acolo”.