Emoția unei întâlniri
Era în iunie 2004 când a avut prima mea întâlnire cu prof. univ. dr. George Lăzărescu, diplomat și cercetător pasionat de mărturii italieniste. Întâmplarea a rămas de neuitat. Pentru întâlnirea programată în elegantul său apartament de la etajul IV din bulevardul Lascăr Catargiu, din în centrul Capitalei, m-am pregătit cu vreo săptămână înainte. Trebuia să scap de tensiunea emoțională care mă cuprinsese. În anticiparea evenimentului, am pictat fiecare zi a traseului până la emoționanta întâlnire. I-am citit câteva lucrări din vasta-i operă, pe altele le-am răsfoit. Totodată, m-am informat despre calea urmată până la cariera sa diplomatico-culturală de excepție: studiu aprofundat în marile biblioteci bucureștene, dar și ca bursier la Universitatea din Perugia (Italia) sau cercetător în arhivele Vaticanului și ale Institutului De Propagandă Fide din Roma. M-au impresionat profilul său spiritual, aptitudinile didactice, activitatea științifică și ascensiunea profesională: a fost atașat cultural al Ambasadei României la Roma, a predat, ca profesor, în amfiteatrele Universității din București și ale Academiei de Arte Plastice, dar și în cele ale Universității din Pisa. A tradus zeci de scriitori italieni celebri. Nu-i lipsesc Alberto Moravia, Edmondo De Amicis, Francesco Pertrarca, Torquato Tasso, Luigii Preti sau Salvatore Quasimodo, Eugenio Montale, Giulio Carlo Argan, Aulo Greco, aceștia din urmă fiindu-i și prieteni foarte apropiați., cum mi-a declarat, recent, distinsa sa soție, profesoara Adriana Lăzărescu. Academicianul Ștefan Pascu îl numea „un dascăl magistru”, „… un partener binevoitor, cu inima deschisă, pregătit a fi ajutor la nevoie”, fiindcă nu știe ce este egoismul și invidia”, conchizând că ilustrul cărturar George Lăzărecu este „susținut de o bogată activitate științifică și de un imens prestigiu recunoscut în țară și străinătate.”
Profesorul Lăzărescu mă invitase acasă, să-mi înmâneze Cuvântul înainte pentru o scriere a mea; îl rugase confratele Ion Andreiță, care-l avusese dascăl de italiană în studenție. Mă aflam față în față cu Magistrul, în biroul său de lucru, căptușit cu cărți. Cele câteva minute oferite s-au prelungit la câteva ore. Avea o vorbă caldă, melodioasă, cu accentul unui italian veritabil. „Totdeauna m-am simțit în Italia ca acasă, mi-a spus. Romania e Italia in un’eterna fraternitá.”
Am rămas prieteni de-atunci. Deseori îm amintesc de acel început. Până la trista sa dispariție (2006), ne-am întâlnit de câteva ori pe an. Sau vorbeam la telefon destul de des. Exista între noi o oarecare înclinație sentimentală, îi simțem totdeauna, în lungile noastre ore de taifas, sufletul geamăn. La un moment dat, m-a copleșit cu câteva rânduri scrise despre mine, după ce a citit cartea „Sub soarele Italiei”: „Scriitorul Ioan Barbu a consfințit, prin acest recent volum, o uimitoare realitate complerxă, creată de o unică eternă Capitală – Roma – aceasta constituind, încă de la captivantele ei origini, o prezență binecuvântată aproape de miraculos, atât de Zeii Mitologiei păgâne, cât și de Sfinții și Părinții credinței creștine. Avem marea satisfacție de a ni se reîmprospăta – prin acest volum – cunoștințe absolut concrete, cu care autorul a luat contact personal, cu un interes aproape patetic…”
Multe planuri editoriale ne făcusem. Dorea să strângă toate scrierile sale de prin presa literară românească și străină și să le publicăm într-un volum la Editura „Antim Ivireanul”. Dar timpul nu i-a mai dat răgaz…
Mi-au rămas câteva manuscrise ale Maestrului. Unul, „Eminescu în cultura europeană”, l-am propus pentru a fi publicat în această pagină dedicată Zilei Culturii Române, care, din 2010, se sărbătorește în fiecare an în ziua nașterii Poetului nostru Nepereche Mihai Eminescu. Celelalte manuscrise care mi-au fost dăruite de Profesor vor urma în alte ediții ale ziarului nostru.