„Stupid people” sau „intrepid people”?


 ioan barbu• Din volumul în pregătire: „Covrigul din coada câinelui. Tranziția oarbă sau ultimul bal al românilor”

La un sfert de secol de la căderea comunismului, li se reproşează românilor, pe bună dreptate, o corupţie scandaloasă, existentă nu atât în masa populaţiei (dar şi aici!), cât mai ales la vârf. Este, se pare, la ora de faţă, cel mai grav impediment în drumul României spre libera circulație din  spațiul Schengen. S-au luat şi se iau o serie de măsuri pentru stăvilirea corupției. Feno­me­nul, însă, nu se lasă stârpit, nici stăvilit, adesea nici diminuat, Ni se mai reproşează, ceea ce iarăşi constituie o frână demnă de luat în seamă în tentativa României de a intra în rândul statelor civilizate, un anume spirit de indisciplină, o aplecare (nativă, spun unii) spre anarhie, spre dezordine și chiul, elemente ferm repudiate de structurile europene. E aşa şi nu e aşa. Sigur că „democraţia” prost înţeleasă a favorizat susmenţionatele defecte de conştiinţă şi de comportament, dar nu e mai puţin adevărat că, atunci când i se creează condiţiile unei munci corecte şi răsplătite, românul dă dovada unui muncitor evoluat, prob, onest, harnic şi intrepid, cu nimic mai prejos de colegii lui din ţările Uniunii Europene. O demon­strea­ză şi cele trei milioane de români (cifra poate fi chiar mai mare) care muncesc în străinătate, cu deosebire în țările din spațiul Schengen, unde s-au făcut, în marea lor majoritate, cunoscuţi, stimaţi şi respectaţi. Întorşi acasă, aceşti români aduc cu ei experi­en­ţa muncii din Occident, cu rigorile ei atât de drastice, dar şi cu împli­ni­rile ei. Iată o şcoală la care se pot forma tinerii de azi ai României de mâine.
Cele zise imediat după 1989 de Silviu Brucan1, autorul aser­ţi­u­nii potrivit căreia poporul de la Dunăre şi Carpaţi ar fi un „stupid people”, zise pe care le-a retractat ulterior (nu ştiu cu câtă sinceri­tate!), au totuşi, chiar dacă nu la modul major, o oarecare acoperire în fapte. Avem, într-adevăr, printre noi, nişte „stupizi” care sunt leneşii, hoţii, corupţii, unii din ei (sau mulţi din ei!) cocoţaţi în vârful scării sociale. Dar mă încăpăţânez să cred, întemeindu-mă pe fapte, că ţara care a dat omenirii atâtea nume de referinţă în varii planuri, de la ştiinţă şi tehnică la literatură şi artă, este un inepuizabil rezervor de vrednicie, de talent, de geniu – calităţi de care lumea de azi are atâta nevoie. Partea semnificativă a românilor o reprezintă cei care muncesc, uneori din greu, pentru perfecţionarea şi realizarea lor, în sensul moral şi larg cultural al cuvântului. Aceştia ne destăinuie nu ca pe un „stupid people”, ci ca pe un „intrepid people”. Am vizitat  ţări din Europa – Germania, Marea Britanie, Austria, Franța, Spania, Italia, Ungaria, Croația, Slovacia, Luxemburg, Grecia –  unde trăiesc şi muncesc români. Deşi au fost supuşi (din păcate, unii încă mai sunt) unor judecăţi critice din partea autorităţilor, de cele mai multe ori pe nedrept, din pricina unei mentalităţi conservatoare şi – să mă ierte domniile lor! – răuvoitoare sau chiar retrograde, mai devreme sau mai târziu marea majoritate a românilor şi-au cucerit, în țările respective, locul ce li se cuvenea, adesea unul de vârf, demonstrând adevărul locuţiunii Per aspera ad astra/ Pe căi aspre până la stele.Punctele slabe le-am numit mai înainte; m-am referit și la cele de referinţă, la care aş mai adăuga capacitatea extraordinară a românului, dovedită în întreaga sa istorie, dar şi în prezent, de a-şi asuma şi asimila noutatea pe orice plan, indiferent din ce colţ al planetei vine, îmbogăţind-o cu experienţa şi cu geniul său şi redând-o lumii într-o nouă şi superioară calitate.     În privința punctelor slabe, aş dori să accentuez că important este nu să ne punem cenuşă în cap, lamentându-ne asupra acestora, ci să facem cele de cuviinţă pentru a scăpa de ele. Cum? Este, fireşte, o datorie personală a fiecăruia, o datorie cetăţenească de a găsi cele mai adecvate soluţii ca să le extirpăm din viaţa noastră; dar este, fireşte, în primul rând, o obligaţie a politicienilor și guvernanţilor, ei fiind, cum bine se știe, singurii abilitaţi să creeze acele condiţii care să favorizeze accesul la punctele ferme, de referinţă, ale activităţii naţionale pe toate planurile.
Întorcându-ne la anii de dinaintea aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), să ne amintim că, între țările candidate,  România ocupa locul I, cu peste 70 la sută din populaţie, la capitolul „încredere în structurile europene”. De ce a manifestat poporul român această încredere? Doar din pur optimism sau din faptul că era prea sărac şi, socotea atunci, mai rău nu putea să ne fie? Optimismul l-a ținut în viață pe român oricâtă obidă a îndurat. Optimişti am fost de când ne ştim, altfel n-am fi putut birui amara şi aspra potrivnicie a vremurilor, salvându-ne ca naţiune şi ca ţară. Pe de altă parte, s-ar putea să fi fost destui și cei care au crezut că mai rău decât ne este nu ne-ar putea fi în Uniunea Europeană. Din păcate, destui sunt și astăzi cei care încă mai cred că în Occident umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar cei lucizi dintre noi – şi sper ca aceştia să fie cât mai mulţi – îşi dau limpede seama că Uniunea Europeană nu-ți bagă nimic în traistă pe degeaba, că pe toți cei care strigă în gura mare  „muieți-s posmagii?” îi  aşteaptă zile destul de grele, poate chiar foarte grele. Europa – și nu numai – trăiește vremuri care pretind dure privaţiuni, dure eforturi, chiar eroism. Iar covrigul din coada câinelui nu-l vom vedea niciodată, cum nu-l văd nici alţii, care se află deja în comunitatea europeană cu mulţi ani înaintea noastră.
Tot aud vorbindu-se, mai cu seamă în campaniile electorale, că X partid sau Y guvern ar avea cele mai mari merite în aderarea României la Uniunea Europeană.  Mi-aş permite să-i  sfătuiesc pe lăudăroși să nu se mai bată cu pumnii în piept susţinând că au meritul exclusiv de a ne fi dus în Uniunea Europeană. Acest „merit”, dacă îl putem numi aşa, aparţine istoriei, stadiului de dezvoltare a societăţii planetare, care a impus cu necesitate alianţa eforturilor fiecăruia şi ale tuturora în vederea construirii unei lumi mai bune şi mai drepte. În loc să-şi aroge merite pe care nu le au, parlamentarii, politicienii, guver­nanţii, cei de ieri şi cei de azi, ar face bine să-şi vadă lungul nasului şi, dacă se poate, să vadă mai lim­pe­de ce nevoi au poporul şi ţara, ce trebuie întreprins pentru a ne afirma ca parteneri de nădejde ai naţiunilor din Uniunea Europeană. Românilor li se mai reproşează o anumită „patriarhalitate”, vădită mai  ales în mediul rustic, unde tradiţiile, străvechile valori culturale şi de civilizaţie nu se lasă înfrânte de asaltul vieţii moderne. Definiţia sau emblema de forţă a unui popor o dă, se ştie, cultura sa, întemeiată pe elementele lui de civilizaţie, de viaţă spirituală, de religie, de apetenţă pentru frumos şi bine şi de talentul de a făuri acest frumos şi bine. România are o cultură care poate dialoga de la egal la egal cu toate culturile zise „mari” ale lumii contemporane. Îmi permit să repet ce am declarat, cu ceva timp în urmă, unui confrate de la presti­gi­oa­sa revistă „Cervantes”: Cultura română este de mult o cultură europeană, decretată ca atare de cele mai luminate capete ale continentului. Un Dimitrie Cantemir sau un B.P. Hasdeu, ca exponenţi ai culturii române, discutau de la egal la egal cu exponenţii marilor cul­turi apusene, care le recu­noş­teau cu sinceritate meritele. Cât priveşte creaţia noastră populară, folclorul, etnografia, ocupăm unul dintre primele locuri din lume, dacă nu primul, atât prin bogăţia, diversitatea şi originalitatea acestora, cât şi prin modul în care am ştiut şi am izbutit să le conservăm, aducându-le pure, nealterate, în circuitul de valori al prezentului. Sunt lucruri care în Europa şi în alte părţi ale lumii s-au pierdut. Iar Europa şi lumea au nevoie de ele, dovadă interesul acut care există astăzi în lume faţă de tezaurul cultural şi spiritual al României. 1 Mulţi dintre români  poate  l-au uitat pe Silviu Brucan, iar tinerii nu au cum să și-l aminttească, însă mie, ca multora din generația mea,  acest ipochimen mi s-a întipărit în memorie: cu privirea aia a lui de „peşte mort şi figură de reptilă cu bale otrăvitoare”, cum bine îl definea un confrate. El rămâne în istorie nomenclaturistul comunist care şi-a tuns blana stalinistă şi, după 1989, a  predat românilor democraţie în direct la ProTV, după ce le-a băgat mai întâi teroarea în suflete. Silviu Brucan (numele lui real era Saul Bruckner) a traversat cu succes toate perioadele istorice ale României după invadarea ei de Armata Roșie: ilegalist comunist, stalinist sadea, redactor şef adjunct al ziarului Scânteia, diplomat în America, director la TVR, apoi , vezi Doamne!, marginalizat de  Nicolae Ceauşescu într-un post de… profesor universitar (deşi nu absolvise vreo facultate!), conspirator de frunte în revoluția/ lovitura de stat din  decembrie 1989. Tocmai de la cine nu se așteptau  soții Ceaușescu  a venit hotărârea execuției lor. Astfel, Silviu Brucan își împlinea un mai vechi gând de răzbunare. Până la moarte, în 2006, „bestia Brucan” rămâne un  mare manipulator al scenei politice şi profet al democraţiei. Lupul își schimbase doar blana…

Ioan Barbu