Scrisoare deschisă domnului Victor Giosan (1)
• De ce acum, domnule Victor Giosan?
Ca întrebarea să nu rămână doar în retorica vremii şi a locului, trebuie să vă mărturisesc că decizia de a formula un răspuns scrisorii dumneavoastră nu este una de partid, ci una personală, urmare firească a provocării stârnite de motivele pe care le-aţi invocat şi care, de bună seamă, v-au determinat gestul. Vă întrebaţi la începutul scrisorii, aproape naiv, sau doar retoric: „în ce măsură mai există compatibilitate între principiile, valorile şi acţiunile autentic liberale şi cele promovate în prezent de partid?” Mai departe, rosteaţi sentenţios ultimativ: „din păcate Partidul Naţional Liberal s-a îndepărtat de toate acestea, fiind dominat tot mai mult de ura împotriva unei singure persoane şi de dorinţa de a controla cât mai multă putere.” Sunteţi naiv? Vă trimit la istorie! Fiţi sincer cu dumneavoastră şi partidul din care faceţi parte, domnule Giosan, şi vom face o dezbatere fără limite! Lucrurile au fost întotdeauna încurcate şi interpretabile. V-aş da numai două exemple: I.G. Duca (şi PNL) versus Mişcarea Legionară şi Zelea Codreanu (1933) şi PNL (Brătienii) versus PNŢ (Maniu şi Mihalache). Lupta pentru putere a fost şi va exista, mijloacele n-au prea contat. Vedeţi schimbări radicale în modul în care se face politică pentru că vreţi să le vedeţi, sau v-au fost uşor insinuate. Dacă nu cumva, impuse. Dar să dezbatem problema.
Suntem membri ai Partidului Naţional Liberal, şi nu de puţină vreme, aş îndrăzni să afirm, două figuri emblematice ale liberalismului vâlcean din zilele noastre, dar nu singurele. Am mărturisit, şi o mai fac o dată, că pentru mine liberalismul nu este doar o doctrină, este o filozofie de viaţă, ceea ce este mult mai mult. Nu mă îndoiesc de faptul că aţi gândi altfel, cunoscându-vă. Sigur, supunând-o discuţiei, orice filozofie se diluează prin argumente şi contraargumente. Sau se întăreşte. Şi mai ştiu un lucru: un crez este adevărat doar atunci când te îndoieşti de el. Nu cred în dogme şi în habotnicii, lucrurile se schimbă pe nesimţite, zilnic, clipă de clipă, şi nu ne putem împotrivi noului, dialectica schimbării lucrează dincolo de voinţa noastră. Şi, apoi, nici nu putem rămâne în tiparele celor consacrate, viaţa se primeneşte, lucrurile se schimbă, apare termenul de „vetust” şi de „nou”, sau de „revoluţionar”. Nu ne putem împotrivi vieţii, devenirii, progresului, cu alte cuvinte. Nae Ionescu spunea că istoria se face peste capetele noastre; aş îndrăzni să spun că şi destinele, individuale sau naţionale, se produc în acelaşi fel. Peste noi şi dincolo de noi. Dacă am reuşi să înţelegem acest lucru, nu am mai fi aşa de categorici şi de ritoşi în discurs. Nu zic că este rău să luăm poziţie atunci când este necesar şi nici că este rău să apărăm valorile fundamentale ale lumii şi ale omului, dar, înainte de a ne hotărî să o facem, trebuie să procedăm la o reflectare profundă şi să ne supunem unui migălos proces de conştiinţă. Dar suntem mici vieţuitoare, încă nedefinite pe de-a-ntregul, şi de cele mai multe ori greşim. Nici asta nu este rău, dacă învăţăm din greşeli.