Rememorări de la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus
• De sub povara cotidianului la testul literaturii
Doi autori – două cărți. Autorii la care mă refer sunt Ioan Barbu și Ion Andreiță. Cărțile în discuție, două volume aduse de ei în vitrina recentei ediții a Târgului Internațional de carte Gaudeamus, găzduit de palatul Romexpo din Capitală: „Centrul lumii”, respectiv, „Minunea de a fi”.
Nu are de ce să mire pe nimeni preferința Editurii Dacia XXI pentru lansarea, la aceeași oră, a celor două proaspete apariții. Pe mine, oricum, nu. Avem în față doi scriitori pe care îi leagă multe. Sunt amândoi născuți în județul Olt, primul în localitatea Corbu, celălalt în Perieți. Au absolvit Filologia. Au îndelungi stagii de activitate și memorabile apariții în coloanele presei românești. Ceea ce nu înseamnă că îi putem confunda.
La mine în sat, în Cartojani de Vlașca, celui născut înaintea ta – frate, văr, vecin – îi vei spune toată viața Nenea. Rechem acest detaliu, la urma urmei o lege nescrisă, acum când am a mă decide cu cine să încep prezentarea aleșilor mei de azi. Detaliul menționat în fraza de dinainte mă scoate din încurcătură. Ioan Barbu e mai răsărit ca ani (dreptu-i, doar cu unul singur), dar cum toți îi spunem de multă vreme Nenea, mă conformez. Și prin această carte, „Centrul lumii”, Nenea îmi apare drept un haiduc rătăcitor încolo și încoace, presat de gândul să ia de la alții și să ne dea și nouă din zestrea cu care se întoarce de pe drumuri, de regulă lungi, obositoare și pline de imprevizibil. Cu condeiul la oblânc și cu mâna streașină la ochi, înghite distanțele purtat de bidiviul adjudecat pentru sine și numit într-un fel anume, să zicem Mișu. Ataşate scărilor, de o parte şi de alta a șeii, bătută în pietre scumpe, se leagănă în mersul şăgalnic al lui Mișu – când la trap, când la galop, nu-i așa? – câte o desagă fermecată. Una conține verbe de tot felul, substantive și adjective, prepoziții, conjuncții. De partea cealaltă sunt îngrămădite de-a valma instrumentele de lucru fără de care adunătorul și depozitarul de informații nu ar fi în stare să comunice, să transmită, să se lege de semeni. Sunt vehicule informaţionale prin care ne ajung din urmă ceea ce călăreţul încredinţează hârtiei pentru noi: reportajul, documentarul, interviul.
Haiducul îşi joacă murgul unde vede cu ochii, se înfruptă cu voluptate din bunătăţile la vedere şi odată ajuns la loc de popas, sub acoperiş de han primitor, purcede la treabă. Scrisul lui Ioan Barbu este precum îi e firea – lin curgător, lipsit de şovăiri, parfumat cât încape şi, dincolo de toate, captivant.
Paginile cărții lui Ioan Barbu au meteahna de a te prinde de mână şi de a nu-ţi da drumul până ce nu şi-au terminat spusele căutate în contul tău, aproape sau la mare distanţă de casă. Este o proprietate care nu ne prinde pe unii din noi. Se poate scrie reportaj cu tonul savant, în fraze eliptice şi ermetice. Citim reportaje sforăitoare, dominate de clişee şi lucruri comune. Se scrie reportaj de către cei care îşi cunosc auditoriul cu bună măsură şi pricepere în a-l îmbogăţi pe apropiatul tău cititorul. O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor, zicea cândva poetul. Nenea Barbu este stăpânit de această dragoste și de dor în toate câte face și, ca și cum s-ar ști înregimentat într-o formație de luptători pentru dreptate în lume, nu ezită să lase în urmă dunga plină de frumusețe a câștigătorului la loteria vieții. Pentru că te poți considera un învingător să ajungi și să vezi toate cele adunate în calea ta prin vetre de istorie și cultură fără asemănare, prin Europa și dincolo de Ocean.
„Centrul lumii” este doar una din acele pravili pe care autorul le-a destinat confesiunilor sale de umblător la curțile dorului. Știe ca nimeni altul trăirile românismului de dincolo de graniță, soarbe cu încântare șoaptele aduse de cei plecați din vatra nașterii, le ascultă romanța depărtării, ni-i aduce aproape cât să-i recâștigăm ca frați și surori. Pronunță cu evlavie și respect nume întâlnite, le provoacă mărturisiri de farmec, ne adună ÎN PREAJMA LOR CÂT SĂ DESCOPERIM ȘI UNII ȘI ALȚII CĂ NE AVEM DE NEAMURI. NU-MI SCAPĂ DETALIUL CA ÎNAINTE DE A PORNI CU TRENUL ÎN ZORI SPRE MAREA ALBASTRĂ, IOAN BARBU SE OPREȘTE PE PRISPA CASEI PĂRINTEȘTI. Gest simbolic cu bătaie lungă. Aici, da, aici este CENTRUL LUMII, indiferent cum s-ar numi el pe hartă, noi de aici ne tragem și oricât de departe ar ajunge Mișu cu înfățișarea lui princiară, oricâte castele ar fi pe Loara și plaje înmiresmate în Florida, noi de aici, de fapt, nu plecăm.
Cu „Minunea de fi”, Jean Andreiță închide un cerc. L-a deschis sub ochii noștri injectați de admirație cu ceva decenii în urmă, când tipărea „Minunea de a trăi”, volumul său de debut. Repetiția sugerează continuitate, consecvență. Și nu doar în materie de lexic, de imagini, ci și în felul de a se exprima și adresa. Recunoaștem și la atâta distanță de rotiri ale globului terestru în jurul soarelui alura de trubadur a scriitorului, rostirea sa sub stele în căutare de iambi suitori și trohei, de săltărețe dactile. Pentru că, îndrăznesc să zic, și când se lasă tulburat de semnul cu ochiul al scriiturii în proză, rămâne consecvent în dragostea pentru poezie: arareori prozele sale sunt altceva decât mici poeme șlefuite cu podul palmei încinsă de febră și eliberate către noi sub forma de bijuterie.
Cartea de față începe cu un grupaj de poeme, pe care autorul pare a le fi selectat polemic. Când atâția în jur dau cu barda în Dumnezeu auzind de Eminescu, de patriotism și istorie națională, Ion Andreiță se șterge cu năduf pe frunte, se spală degrabă pe mâini cu apa scoasă din fântână din curtea casei părintești, se tamponează fără grabă cu un ștergar adus din lada de zestre a mamei și, astfel primenit, zăbovește între galbenele file ale volumelor de tinerețe pentru a extrage rime de suflet. Ele ne vorbesc despre întâlniri cu Eminescu, despre Zamolxe și daci de pe Columnă, despre Poiana lui Iocan, despre Iancu, despre țărâna arzândă de la Alba Iulia, în Cetate.
Cartea ne cheamă să-l însoțim pe autor în depărtări asiatice, în Cetatea Eternă, în Exagon. Tulburătoare mărturisiri de martor ocular, dezmierdat de talent și împătimit tălmăcitor de sentimente. Disting la Ion Andreiță o existență de literat acaparat de desfășurarea geometrică a cercurilor concentrice. Este cercul exterior al marilor distanțe, sigilat de întinderile Tibetului și de șoaptele asurzitoare ale Fluviului Galben. Cercul următor aparține Latinității și dialogurilor propuse de ea. În sfârșit, cercul interior, locaș pentru inimă și bătăile sale ritmate de anotimpuri. Aici, ca pe o catapeteasmă din lemn de esență rară, poeme cu proprietăți de icoană, incasabile la intemperii și efecte de clepsidră. Primul se numește „Mamei”. Celălalt, „Fir cu plumb”, dedicat tatei. Sunt, dacă vreți, ușile împărătești ale Altarului.
Ioan Barbu și Ion Andreiță mai au ceva în comun. Amândoi au trudit cu gândul la graficul plecării în tipografie a manuscrisului la zi. Amar de ani. Dar au sesizat, și unul și altul, că îi așteptă, pentru a-i pune la încercare, testul literaturii. S-au extras cu dezinvoltură de sub povara cotidianului pentru a se lăsa rătăciți în labirintul ficțiunii. Examen de capacitate trecut cu laude.