Râmnicul – oraş de reşedinţă domnească 4 septembrie 1389 – 4 septembrie 2012 (micro selecţie) (2)


Formaţiuni politice pe teritoriul Ţării Româneşti apar, în acest act, conduse de voievodatele lui Litovoi (pe Jiu) Seneslau (pe Argeş) şi cnezatul lui Farcaş, situat probabil în zona Vâlcii şi al lui Ioan, situat aproximativ la vărsarea Oltului în Dunăre.Cnezatul lui Farcaş (farcaş – „lup” în maghiară) care ne interesează pe noi în mod deosebit, se presupune că ocupa tot bazinul Oltului Mijlociu, nu era altceva decât continuatorul vechiului ţinut al Vâlcilor (lupii getici) şi aceasta la puţin timp după marea invazie mongolă, din anul 1241.

Judeţul Vâlcii este al lui Vâlcea, deci al lui Farcaş. Oprindu-ne la această epocă a Evului Mediu de început, putem fi de acord cu ipoteza includerii în prima jumătate a secolului XIII-lea 8după cum consemnează Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247) a unei părţi considerabile din judeţul Vâlcea în Cnezatul lui Farcaş. Legendele aşezării Râmnicului pe aceste locuri s-au păstrat de la o generaţie la alta, menţinând treaz dorul de libertate.

„De mult de tot, zice legenda, aici era o cetate unde stăpânea Olea, împăratul tăta­rilor, iar dincolo stăpânea Negru Vodă. În Cetăţuie, Olea ţinea să aşeze Râmnicul de partea lui iar Negru Vodă, dincolo unde se află astăzi. De la ceartă s-a apucat la bătaie şi a biruit Negru Vodă pe Olea şi de atunci a rămas Râmnicul dincolo.”

Legendele acestea au un fond străvechi legat de vremuri care au lăsat urme adânci în sufletul poporului, pentru ca să devină legende.
Basarab I, cel care unifică voievodatele din dreapta şi din stânga Oltului, cel despre care legenda ne spune de luptele duse pe malurile Oltului cu Olea pentru întemeierea Râmnicului, sunt cântate în numeroase crea­ţii folclorice: „Olea face oale/Basarab i le sparge/ Olea oale a făcut/Bsarab I i le-a spart/ Olea oale o mai face/ Bsarab i le-o sparge”.

Râmnicul, prin aşezarea sa geografică, la intersecţia importantelor căi de comuni­caţie, în apropierea unui vechi şi important centru de exploatarea a sării, îşi permite să cunoască o puternică dezvoltare la care a contribuit şi uşurinţa de extragere a aurului din nisipurile bogat încărcate cu acest metal preţios, aduse de apele Oltului. Râmnicul rămâne înscris în istoria României pentru trecutul său glorios, fiind considerat de mulţi voievozi oraş domnesc.

Mircea cel Bătrân (1386-1412), care la 4 septembrie 1389 ridică Râmnicul la rangul Oraşelor Domneşti din Tara Românească. Cu siguranţă, la acea perioadă, oraşul ajun­sese la o mare prosperitate pentru că dom­ni­torul, aflându-se la Râmnic scrie: „Această scrisoare fost făcută în oraşul domniei mele numit Râmnic”, devenind al treilea oraş domnesc din Ţara Românească, după Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Este necesar să cunoaştem pe o parte din voievozii care au întărit ocine, case şi locuri în oraş, pe cei care au apărat interesele râmnicenilor.

8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrân V.V. dă Mănăstirii Cozia „Albinăritul din judeţul Vâlcea”. De le această dată, numele oraşu­lui este însoţit de determinativul Vâlcea.

5 septembrie 1487, Vlad Călugărul V.v. (1482-1492) scrie un act domnesc la Râmnic.

3 mai 1502, Radu cel Mare V.V.(1495-1508) întăreşte Mănăstirii Govora „o moară din oraşul domniei mele de la Râmnic”. Tot el înfiinţează la Râmnic, în 1504, a doua Episcopie a Ţării Româneşti, în locul celei vechi a Severinului cu numele de Noua Episcopie a Râmnicului, Noul Severin.

1506 – apariţia sfatului orăşenesc cu judeţ şi pârgari care folosesc un sigiliu propriu. Sigiliul folosit de judeţ şi pârgari este unul dintre cele mai vechi sigilii orăşe­neşti din Ţara Românească. Scrisoarea pe care se găseşte era a „Judeţului Ştefan” din Râmnicul Vâlcii.
CONTINUARE…