Ocolul pământului în 120 de zile

Minuni sublime ale naturii

Din Cadiz am pornit spre sud-vest, având ca ţintă grupul de Insule Macaroneziene (arhipeleagurile Azore, Madeira, Canare şi Capului Verde). Vaporul a acostat în Arhipela­gul Madeira, care aparţine statului portughez (ca şi Arhipelagul Azore).

Madeira se găseşte la 32 grade latitudine nordică şi 17 grade longitudine vestică, fiind al­că­tuit din insulele Madeira Porto Santo, Desartas şi Selvagens, cărora li se adaugă multe alte insuliţe. Madeira, care dă şi numele acestei regiuni, insula cea mai mare din arhi­pelag, a fost descoperită în anul 1419 de către navigatorul portughez Jao Conçalves Zarco Madeira. În aceste Insule Macaroneziene, cu un climat atlantic, se găseşte singurul loc din lume unde au reuşit să supravieţuiască, până în prezent, pădurile de lauri, un fel de fosile vii din Era Terţiară. Cu peste 20 de milioane de ani în urmă (cu mult înainte de era glaciară), aceste păduri se întindeau pe mari suprafeţe din sudul Europei şi nordul Africii. Cea mai mare supra­față cu păduri de laur se găsesește în Madeira: din cei 783 kmp, circa 200 sunt acoperiți cu pă­duri de laur. De reținut, totodată, că aproximativ 20 la sută din suprafaţa totală a insulei este declarată rezervaţie naturală, făcând parte din patrimoniul universal. Populaţia insulei este de circa 250.000 de locuitori, cu o densitate de 319 loc./kmp. Insula Madeira, în lungime, are apro­ximativ 50 km, în lăţime 20 km, fiind constituită din rocă vulcanică ieşită din adâncul oceanului cu altitudini cuprinse între 300 şi 1.300 m; cu sui­şuri şi coborâşuri, cu povârnişuri şi cu amfi­tea­tre naturale, pline de o vegetaţie tropicală, unde, pe lângă laur, predomină bananierul şi viţa-de-vie, din care se produce renumitul vin de Madeira, asemănător celui de Porto. (O paranteză: la noi, în România, în satul Zimbru, de lângă Arad, există Pădurea Dosul Laurului, de asemenea ocrotită de lege.) Lemnul de laur este de esenţă tare, dar se prelucrează foarte uşor. Pădurea de laur (sau laur silva) iniţial aco­pe­rea mai toată suprafaţa insulei, dar, după des­co­perirea din 1419, a început defrişarea ei fără noimă, atât pentru lemnul necesar cons­truc­ţiei de corăbii, cât, mai ales, pentru a face loc plantaţiilor de trestie de zahăr. În pădurile de azi predomină laurul de azore, arborele tilo şi mahonul de Canare, cu multe exemplare care au vârsta de peste 500 de ani, copaci cu trun­chiuri masive, acoperite cu muşchi şi licheni până sus, la coroane, pe care eu i-am asemuit cu frasinul nostru din pădurile seculare de fra­sin. Pe solul pădurii creşte altă fosilă vie, feriga ancestrală. Când zicem pădure, zicem şi apă, fiindcă aceasta joacă un rol esenţial în viața ei. În această insulă, apă ajunge prin văi, lin, su­su­rând, ori prăvălindu-se prin zecile de cascade ce oferă vizitatorului un spectacol inedit. În In­su­lele Macaroneziene trăiesc peste 150 de spe­cii de plante, aproape jumătate dintre ele fiind endemice. În Madeira este specific murul de madeira, o specie de iarbă neagră, care atin­ge o înălţime chiar de 6 m. Mai crește orhi­deea cu frunză lată (Epipactis latifalia). Fauna specifică începe cu păsările – uliul păsărar, drepnelele, cinteza de Madeira sau petrelelul de Capul Verde, care atrag numeroşi ornitologi, uneori chiar în detrimentrul acestor păsări.

Funchal, orașul de lângă cer

Capitala Madeirei şi a întregului arhipelag este Funchal, oraşul cel mai mare din insulă, în care trăieşte apropae jumătate din populaţia înregistrată aici. Numele acestuia vine de la o plantă nativă aromată din Madeira, numită fun­cho, care creşte din cele mai vechi timpuri, gă­sindu-se și astăzi pe insulă. Capitala este le­gată cu localităţile mici din insulă, inclusiv cu ora­şele Fayal şi Santana, prin drumuri princi­pa­le foarte solid constriute şi foarte bine între­ţinute. Deşi este acvlcătuită numai din dealuri şi văi, râpe şi prăpăstii, legătura între aceste drumuri ultra moderne o fac tunelurile. Prin secolul al XVI-lea, Funchalul devenise deja un important cap de pod între Indii şi Lumea Nouă, în drumul mirodeniilor, fiind cunoscut ca un loc bogat. Populaţia originală, lusitanii, făcea parte din celţiberieni, stăpânită mai apoi de romani, până în secolul al II-lea d.Hr., după care a intrat în stăpânirea vizigoţilor şi, mai apoi, a maurilor.

Spania recunoaşte independenţa Portu­ga­liei în anul 1143. Urmează pentru ea o perioadă maritimă şi colonială înfloritioare în Africa, Bra­zi­lia, în Lumea Nouă şi în Estul Îndepărtat. De­ve­nind un mare imperiu colonial, o dată cu sta­tul portughez se dezvoltă, în acelaşi ritm, colo­niile sale Portul Funchal, deşi nu are o vechime mai mare de 500 de ani. Este foarte bine orga­nizat, Catedrala Catolică existând aici din 1514. Un teleferic construit în anul 2.000, pe o lun­gi­me de 3,5 km, cu 40 de cabine a câte opt pasa­geri fiecare, traversează oraşul de la malul mă­rii, din locul numit Jardim do Armirante Reis, până în vârful muntelui, la Caminho das Ba­bo­sas, unde se află Grădina Imperială (Jardim Tropical Monte Paloco), Catedrala Reîncarnării şi cartierul Quinta do Monte, la o înălţime de aproape 600 m. Am parcurs această distanță, cu telefericul respectiv, în doar 10 minute. De curând, a fost dat în funcţiune un al doilea tele­feric, care urcă mult mai sus de Grădina Bota­nică, ajungând până la Largo das Babosas.

După Pacea de la Trianon şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ultimul împărat, Carlos I, abdică, retrăgându-se, împreună cu familia, la Funchal, în locul numit Quinta do Monte. După şase luni, însă, se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare, fiind înmormântat în Biserica Reîn­car­nării, într-o capelă special construită pentru fos­tul monarh, numită Nossa Senhora do Monte.

Biserica Reîncarnării se află în vârful mun­telui și are o faţadă splendidă, cu două turle, fiind vopsită în alb cu marginile gri. După ce am urcat un povârniş, am ieșit pe o platformă pietruită cu piatră de râu pe care este scris MONTE 2011. De aici, ne-am continuat urcușul pe o scară largă, cât faţada bisericii: am numă­rat 68 de trepte și am ajuns pe o altă platformă din faţa bisericii, de unde am putut admira pa­no­r­ama întregului oraș, din vârful muntelui până în port. Din faţa bisericii porneşte un drum foarte abrupt, şerpuit, până în centrul capitalei. Dru­mul respectiv, parcurs cu Carros Cestos – Mon­ter tobogan, este lung de 2 km, între Monte şi str. Livramento, de unde nu te mai poţi în­toar­ce decât pe jos, cu un taxi sau, de la Jardin Botanico, unde se poate lua al doilea teleferic. Niş­te sănii din lemn de laur, numite tobogane, te duc la vale, contra cost, din faţa Hotelului Grande Belmonte până în oraş. Toboganul are 2-3 locuri, unde stau pasagerii, şi este condus de doi bărbaţi, care mai şi împing. ca la troti­ne­tă, acolo unde toboganul nu alunecă destul de repede. Aceştia stau în spatele pasagerilor pe prelungirea special destinată… oplenilor. Am aflat că acest sport este tradiţional, toboganul fiind și o mascotă cu care te fotografiezi peste tot, în port, aeroport, autogară şi staţia de tren. Aici am găsit și Grădina Imperială (Jarden Tro­pical Monte Palace), probabil a aparținut Împă­ra­tului Carlos I, ca şi Jardim Botanico, un centru comercial bine aprovizionat, cu parcări şi platforme pentru admirat şi fotografiat oraşul.

Primul lucru pe care l-am făcut, de fapt, a fost să cumpăr un abonament cu numai 12 €, pentru a călători cu Sightseeing City Tour și Hop On Hop Off, valabil 24 de ore. Am făcut un tur de oraş, în partea de sus și de vest a sa, oprind la teleferic, la primărie, la Poşta Cen­trală, Grădina de Magnolii, Biserica şi Cimitirul San Martinho, Pico dos Barcelos, cu 357 m înălţime şi cu o platformă cu cea mai mare des­chi­dere şi vizibilitate, în centrul suburbiei Lo­bos, cu primărie proprie, portul şi piaţa de peşte. Am coborât pe faleză, aflată cam la 150 m altitu­dine, m-am întors la Estrada Monumentala Lido, de unde am plecat. Turul a fost impre­sio­nant, admirând case noi, vile rezidenţiale şi grădini. Mai fiecare casă avea o grădină. Dacă pe vârf de stâncă sau pantă exista un mic locşor de numai câţiva metri pătraţi, acesta era plantat cu bananieri şi viţă-de-vie, într-o ambi­an­ță extraordinară. Viţa-de-vie a fost importată, nefiind endemică, însă s-a adaptat perfect în Madeira; există pe aceste locuri încă din se­co­lul al XV-lea, fiind adusă de tânărul navigator Henry, vinul de Madeira fiind azstăzi cunoscut şi apreciat în lume. În secolul al XVIII-lea, când fratele lui Napoleon Bonaparte, Joseph, a blo­cat ruta spre Madeira, producătorii de vinuri au început să distileze vinul, ca să nu se strice, obţinând coniac şi lichioruri cu renume.

Marakes sau magia Orientului

Nu pot pleca din Arhipelagul Madeira, până nu adaug câteva cuvinte despre Marakes, vechea capitală a Marocului. Aflat la 600 km de Madeira, orașul prinde viaţă dincolo de vechile porți. După ce soarele apune, umbrele se lun­gesc, iar mirosul grătarelor şi tarabelor cu mân­care din Piaţa Dyemaa el Fna se înteţeşte, îm­bul­zeala de peste zi creşte şi mai mult. Cân­tăreţi, acrobaţi, magicieni, înghiţitori de săbii, îmblânzitori de şerpi şi hoţi de buzunare, răsar parcă din pământ împreună cu turiştii ameţiţi, bătrânii sacagii şi lunaticii prietenoşi. În faţa Medinei se află frumoasa piaţă Dyemaa el Fna, unde, odinioară, veneau ţăranii, de dincolo de porţile oraşului, din câmpia fertilă Haouz, să-şi vândă produsele negustorilor. Piaţa era cunos­cu­tă şi sub numele de Piaţa Descăpăţânaţilor, întrucât aici erau expuse capetele criminalilor şi păcătoşilor decapitați, precum şi creştinii care erau traşi în ţeapă.

Oraşul vechi, Medina, este înconjurat de fortificaţiile din secolul al XII-lea, lungi de 12 km. Prin cele 11 porţi vechi, se scurg în oraş șu­voaie de oameni de tot felul, motociclete şi mă­gari, care inundă labirintul de străduţe, din ce în ce mai înguste, ce te conduc spre zona rezi­den­ţială cu ascunsele palate ale sultanului, spre vilele colorate, frumos împodobite, ale negus­torilor bogaţi, dar şi spre bazarele ori­en­tale. Prin ingeniosul sistem de irigaţii din timpul Almoravizilor se aduce şi astăzi apa în oraş, ca să ude parcurile şi grădinile, între care Livada de măslini de la Menara şi Grădina Agdal, fie­care întinsă pe o suprafaţă de peste 500 ha. La vest de Piaţa Dyemaa el Fna se ridică Mos­cheea Koutoubia, cu turnul ei de 77 m, ce re­pre­zintă emblema oraşului; este creaţia Almo­hazilor, din secolul al XII-lea. Medresa, şcoala coranică Ben Youseff, ce se află lângă mos­cheea cu acelaşi nume, este cea mai mare şcoală teologică islamică din nordul Africii, care, în zilele ei de glorie, număra peste 900 de pro­fesori şi învăţăcei. Cartierul nou Gueliz, cons­truit după 1916, când Marocul se găsea sub protectorat francez, impresionează prin largile sale bulevarde străjuite de portocali şi arbori de jaracanda, adăpostind clădiri moderne, cu bi­rouri, magazine şi cafenele, și aici fiind o mul­ţime de palmieri şi plante subtropicale, precum şi flori viu colorate, ca hibiscus, lotus şi pelar­gorium.

O destăinuire pentru cititori: acest oraş l-am vizitat în urmă cu câţiva ani, când am fost invitat la Conferinţa Electromotion. În delegație au mai făcut parte profesorii David Miraoui, de la UTMB-Franţa, originar din Maroc; Aurel Câmpeanu, din Craiova; Alexandre Herlea, dot din Franța; prtecum și clujenii Simona şi Ducu Munteanu, Dan Rafiroiu, Mircea Chindriş ş.a., rămânându-mi o imagine vie şi astăzi, când descriu cu plăcere aceste locuri de vis.

Nivaria – insula zăpezilor veșnice

Așa numeau romanii vulcanul El Pico de Teide (Vârful Teide). Este un vulcan activ, în anul 2007 fiind consemnat în Patrimoniul Ome­nirii al UNESCO. Este situat pe insula Tenerife (Spania) a arhipelagului Insulele Canare, a cărei suprafaţă este jumătate din Olanda. Vul­canul este impresionant în fața oricărui vizitator: are o înălțime de 3.718 m deasupra nivelului mării și aproximativ 7.000 m față de fundul oceanului, fiind cel mai înalt vârf din Spania și din toate insulele din Oceanul Atlantic. Măsurat de la baza lui submersă, este al treilea vulcan de pe Pământ ca înălțime și masă, după Mauna Loa și Mauna Kea, amândoi situați pe insula Hawaii. În secolul al XVIII-lea, exploratorul ger­man Johann Schröter a denumit o parte a lan­țu­lului de munți Montes Tenerife, situat în inelul interior Mare Imbrium, drept Mons Pico. Vârful Teride, cel mai înalt din Spania, veghează şi asupra celorlalte insule: Gran Canaria, Fuerteven­tura, Lazarote, La Palma, Gomera şi Hierro. Privindu-l dinspre mare, Pico de Teide este învăluit în culori izbitoare, începând cu albul zăpezilor care acoperă vârful său (de unde și denumirea dată de romani – Nivaria), purpuriul versanţilor vulcanici, verdele vegeta­ţiei care-l împădureşte în partea de jos şi albas­trul ultramarin al Oceanului Atlantic, fiind inclus astăzi în Parcul Naţional Las Canadas del Teide. Fiind activ de sute de ani, în anul 1705, lava sa a acoperit o mare parte a oraşului por­tu­ar Garachio, iar în anul 1909, un fluviu de lavă lung de 5 km. s-a scurs pe versantul nord-ves­tic. De altfel, Guanche, vechea populaţie a in­su­lei, l-a botezat Piscul Iadului, iar legenda lor spu­nea că „aici sălăşluieşte Zeul Iadului, Guayota”.

Am sosit aici în zori de zi, fiind martorul unui eveniment pe care scriitoarea britanică Olivia Stone l-a numit, în anul 1883, „una dintre cele mai sublime minuni ale naturii”, când pentru prima dată a văzut răsăritul soarelui pe Pico de Teide. Umbra pe care vulcanul o arun­că în primele ore ale unei dimineţi însorite re­pre­zintă o uriaşă piramidă neagră, ce se întinde în apele oceanului pe o lungime de 200 km, fiind cea mai lungă umbră din Terra. La apusul soarelui, însă, conul de umbră se transformă într-un triunghi brodat, în roşu aprins, iar piscul muntelui îşi recapătă aspectul de sălaş al unui zeu răzbunător. Acest munte impunător fereşte de vânt ţărmurile de sud şi de est, creând un teritoriu preferenţial de hrană şi împerechere pentru balene şi delfini, dat și o zonă de atracţie turistică. Grota Cuevo del Hielo, care se află la 3.350 m altitudine, este îngheţată şi zăpada, aco­lo, nu se topeşte niciodată. Astăzi, muntele poate fi abordat pe şosele moderne, din orice punct al Insulei Tenerife. Cu drag îmi amintesc că, și în urmă cu peste 10 ani, m-am putut odih­ni la umbra acestui munte, împreună cu dis­tinșii oameni de știință academician Laurenţiu Mir­cea Popescu şi prof. dr. Olga Simionescu, soția sa.