Nu avem dreptul să uităm!


Sine ira et studio ! (Fără ură şi fără părtinire!)

Este incontestabil faptul că descătuşarea din decembrie 1989 a deschis calea unor prefaceri şi transformări de fond în viaţa socială, politică, economică şi culturală din ţara noastră, cu precădere în domeniul asigurării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Cu toate acestea, în ultimii ani se aud tot mai des voci care contestă valorile democratice obţinute cu mari sacrificii la sfârşitul anului 1989 şi care regretă perioada anterioară acestui an, comentând simplist că era mai bine atunci, întrucât era linişte, fiecare avea un loc de muncă asigurat, un apartament, putea să-şi permită un concediu la mare sau la munte din salariul pe care-l primea, învăţa carte gratuit etc.
Oare aşa să fie ? Au uitat atât de repede românii care au împânzit străzile Capitalei şi ale marilor oraşe din ţară, pentru ce au ieşit în stradă şi ce au solicitat în decembrie 1989, emoţionând o întreagă planetă care a urmărit în direct derularea evenimentelor ? Nimeni nu contestă faptul că în societatea socialistă au existat şi realizări pozitive în toate domeniile de activitate, istoria acestui neam, aflat permanent în calea furtunilor, urmând să o plaseze pe locul care i se cuvine într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. În acelaşi timp însă, nu pot fi nicicum uitate nenumăratele aspecte negative din cadrul acelei societăţi, care ne-au marcat profund existenţa şi devenirea istorică, îndeosebi cele apărute în deceniul al nouălea al secolului trecut. Astfel, deşi conducătorii statului afirmau frecvent că în România funcţionează o democraţie originală, “unică în felul ei”, bazată pe constituirea unor multiple organisme aşa-zis democratice (Frontul Unităţii Socialiste, Consiliile oamenilor muncii, asociaţii şi organizaţii de femei, tineret, pioneri, şoimii patriei etc.) care creau posibilitatea participării întregului popor la conducerea treburilor statului, în realitate totul era doar o formalitate, pentru că deciziile le luau doar cei care se aflau în fruntea ţării, al căror stil dictatorial de conducere, excludea din faşă orice “ieşire din front” a vreunui curajos. Iar cine îndrăznea, totuşi, să încalce regulile democraţiei originale impuse de partidul unic communist în frunte cu secretarul general suporta imediat consecinţele curajului său, urmări pe care n-ar trebui să le uităm vreodată (ex. Canalul Dunăre – Marea Neagră – cel din obsedantul deceniu, puşcăriile de la Aiud, Sighet, Piteşti, Poarta – Albă, Periprava ş.a., deportările ţăranilor gospodari din Banat în Câmpia Bărăganului etc.). Totodată, pot fi oare uitate umilinţele pe care le-au îndurat românii în goana lor zilnică pentru procurarea alimentelor coşului zilnic ? Nu era localitate din ţară unde să nu vezi, zilnic, cozi interminabile cu oameni care aşteptau cu spectrul foamei în suflet (uneori de la ora două noaptea) să se “bage” ceva la alimentara din colţ, oameni care sperau să prindă măcar nişte “adidaşi” sau ceva “fraţi Petrăuş”, cu care să se întoarcă victorioşi la copiii ce-i aşteptau lihniţi de foame. Se tot afirmă acum că nimeni n-a murit de foame în vremea aceea, că fiecare avea congelatorul plin cu carne, dar nu se precizează prin ce mijloace se umplea acel congelator şi nici faptul că produsele din el erau consumate în cele mai multe cazuri în stare de putrefacţie şi aceasta deoarece orice gospodină se hotăra cu greu să scoată un pachet de carne din congelator, ştiind cu câte umilinţe şi sforţări fusese umplut.
Seria umilinţelor suportate de români poate continua cu lungile cozi de 2-3 km la stațiile de benzină PECO, unde oamenii aşteptau zile de-a rândul să-şi ia cota de carburant (de multe ori păruindu-se între ei din cauza tensiunii acumulate), cotă pe care majoritatea o depozitau în balcon (punând în pericol siguranţa proprie şi a colocatarilor), pentru a avea benzină în concediu sau în situaţii neprevăzute de care, şi atunci, ca şi acum, nu duceau lipsă. Plecând la drum, cetăţeanul îşi lua benzina acumulată, o punea în două canistre în portbagajul autoturismului propriu, punându-se iarăşi în pericol, atât pe sine, cât şi pe ceilalţi participanţi la trafic, şi cum aproape toată lumea proceda la fel, ne putem închipui ce “bombe” pe patru roţi circulau atunci pe şoselele României. Omul proceda aşa pentru că în orice localitate de pe traseu ar fi solicitat benzină, pe lângă faptul că peste tot erau aceleaşi cozi interminabile, era întrebat în ce localitate îşi are domiciliul şi bineînţeles că era refuzat, ca dovadă că “cei mai iubiţi fii ai poporului” nu aveau altă grijă decât “protecţia cetăţeanului”. Şi dacă-l apuca pe bietul cetăţean foamea pe drum şi avea proasta inspiraţie să ceară o pâine de la un chioşc cu astfel de destinaţie, din nou era întrebat de buletin şi iar era refuzat, spunându-i-se că nu era alocat la raţia de pâine din localitatea respectivă, paradoxal fiind faptul că atunci România producea efectiv peste 16 milioane de tone de cereale, suficient pentru a hrăni o bună parte a populaţiei Europei. Dar cum foamea-i dădea ghes, era nevoit să intre, totuşi, într-un restaurant unde era întâmpinat de un chelner arogant şi needucat, ce-l făcea să aştepte până-i pierea cheful de mâncare, şi de o atmosferă sordidă, cenuşie, specifică perioadei de-atunci, pe care o întâlneai, de altfel, la tot pasul în toate localurile de alimentaţie publică. Când mergeai să-ţi cumperi dintr-un magazin obiecte de uz personal, găseai în vitrine şi galantare numai produse de slabă calitate, de prost gust, deoarece tot ce se producea în ţară de calitate (şi se producea, nu glumă!) mergea la export, iar românului de rând îi rămâneau resturile că de, el era obişnuit să mănânce zgârciuri, nu ca străinii care trebuiau să primească tot ce era mai bun. Ce poate face omul la drum lung pentru a nu se plictisi în maşina-i proprie? Dă drumul la radio, evident, să asculte muzică şi, eventual, ştirile. Numai că la radio, mai ales de prin 1975 încoace, se transmiteau ştiri, reportaje, anchete etc, toate cu acelaşi conţinut, laude la adresa Tovarăşului şi Tovarăşei privind rolul lor în “ridicarea necontenită a bunăstării materiale şi spirituale a poporului”, ei neavând alt ţel decât să construiască socialismul “cu poporul şi pentru popor” . Plictisit şi scârbit peste măsură de minciunile pe care le auzea, nefericitul cetăţean se oprea la chioşcul de ziare să-şi cumpere un ziar, dar constata că şi aici pe prima pagină trona chipul surâzător al Tovarăşului (la început într-o ureche, apoi în două), satisfăcut până peste poate de rezultatele excelente ale politicii sale interne. Pe paginile celelalte ale ziarului la fel, ştiri, comunicate, dezbateri, reportaje, toate cu aceleaşi idei de preamărire şi zeificare a “epocii de aur”, a “celui mai iubit fiu” şi a “tovarăşei sale de viaţă, mamă iubitoare şi savant de largă recunoaştere internaţională”, ea care citea bioxidul de carbon “codoi”. Până şi România literară şi Sportul popular ilustrau pe prima pagină aceleaşi chipuri “iubite” care nu aveau nicio legătură cu sportul şi cu literatura. Şi cum mergea omul nostru liniştit la volan, odată îşi privea înfrigurat ceasul de la mână şi-i dădea bice la motor pentru a ajunge acasă înainte de ora 24.00, maşina lui având număr cu soţ, iar a doua zi, duminică, circulau numai cele fără soţ. Deodată observa că fulgi mari de zăpadă îi acopereau parbrizul şi-l determinau să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol şi să pună în funcţiune ştergătoarele de parbriz. La scurt timp, auzea la radio următorul comunicat: “Datorită (corect: din cauza) vremii nefavorabile determinată de căderile masive de zăpadă (abia începuse să dea câţiva fulgi de lapoviţă), Inspectoratul General al Miliţiei ne anunţă că începând cu data …, ora …, se interzice circulaţia autoturismelor proprietate personală până când condiţiile de trafic vor deveni favorabile circulaţiei”. Şi se gândea bietul nostru cetăţean în sinea lui: “Ia uite dom’ne, abia e sfârşitul lui octombrie şi parcă văd că, la fel ca în anii trecuţi, se va relua circulaţia abia în anul viitor prin luna aprilie sau mai ! Mama ei de viaţă, dacă asta se mai poate numi viaţă!”
Într-un final, ajungea omul acasă cu gândurile şi sufletul răvăşite de tot ce auzise şi păţise, îşi făcea un duş cu apă “rece” (că aia caldă lipsea cu desăvârşire), punea mâinile pe calorifer să se încălzească, dar şi le retrăgea grăbit să nu îngheţe de-a binelea, după care, văzând că nici în bucătărie nu are şanse să se încălzească întrucât gazele abia mai pâlpâiau, mergea în sufragerie şi da drumul la televizor să se relaxeze cât de cât. Pe imaginea alb-negru Tovarăşul perora cu gesturi ample cam aşa: “Dragi tovarăşi şi pretini, este un adevăr de necontestat că în ultimii 25 de ani, printr-o politică înţeleaptă, partidul nostru a reuşit să ridice necontenit nivelul de trai material şi spiritual al poporului român, prin construirea de locuinţe, creşe, grădiniţe, spitale, şcoli, precum şi printr-o bună aprovizionare a populaţiei cu produsele necesare traiului (urale şi aplauze prelungite). Stimaţi tovarăşi, numai un om de rea credinţă nu poate să aprecieze realizărili minunate ale clasei muncitoare din Rumânia în alianţă cu ţărănimea cooperatistă şi cu alte categorii de oameni ai muncii, şi noi le spunem hotărât acestor domni că poporul român va continua să meargă neabătut pe calea deschisă de partid, care nu este alta decât calea spre culmile cele mai înalte de progres şi civilizaţie, dincolo de care se zăresc zorii luminoşi ai comunismului, iar socialismul va dispărea când va face plopul pere şi răchita micşunele (aplauze furtunoase, toată asistenţa scandează în picioare “Ceauşescu – P.C.R., Ceauşescu şi poporul”)”.Tocmai când omul nostru se pregătea să arunce televizorul pe fereastră, se stingea lumina aşa cum se întâmpla în fiecare seară ( curios era faptul că niciodată nu se stingea lumina în timp ce se transmitea cuvântarea Tovarăşului) şi atunci renunţa la un gest pe care sigur a doua zi l-ar fi regretat. Bea cu soţia un nechezol la lumina lumânării şi apoi îi spunea: “nevastă, hai să ne îmbrăcăm ca să ne culcăm, că mâine o luăm cu “bunăstarea” de la capăt, fi-i-ar bunăstarea a dracu să-i fie că nu mai crapă odată ! Taci, măi bărbate, că poate te aude cineva şi dai de dracu, ştii bine ce-a păţit vecinul de la 6 !”.Nefericitul se gândea atunci să facă dragoste cu nevasta, dar când şi-amintea că ultima oară era să-i moară în braţe întrucât apelase la o babă s-o scape de sarcină, îi pierea cheful şi renunţa.
Acest remember, cu un uşor accent de pamflet, are menirea, acum când se împlinesc 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, de a convinge pe cei care au uitat aceste lucruri urâte, dar şi pe guvernanţi care, la rândul lor, nu trebuie să uite că acela care nu cunoaşte istoria riscă s-o repete.

Ilie GORJAN

Posting....