Momentele şi evenimentele cele mai importante ale Râmnicului de secol XIX (I)

Începem episodul de azi cu anul 1807, când se adaugă Bisericii Cuvioasa Paraschiva un pridvor închis, care nu este susţinut de coloane. Peste alţi cinci ani, adică la 1812, generalul Magheru alege, ca punct de concentrare a pandu­rilor, Dealul Troian, din apropierea Râm­ni­cului. În 1814, se trece la zugrăvirea Bisericii Cuvioasa Paraschiva de către Sterie Iuca.

Legat de biserici, trebuie să menţio­năm că, între 1815-1922, biserica Sf. Ioan Botezătorul este reînnoită de către jupân Dumitru împreună cu jupân Niculiţă. Momentul este consemnat la 1815. În vechime, biserica purta numele Sfântul Ioan de peste Râu iar clădirea cea nouă este ridicată la 1922 cu osteneala preotului Dimitrie Bănescu.

La 7 august 1819, se naşte la Râm­nic generalul Ion Emanuel Florescu, pri­mul general de armată al oraşului nostru. În 1842, este încadrat în funcţia de aghio­­­tant al domnitorului Gheorghe Bi­bescu. În anul 1859, noiembrie 19, prin De­­cretul 88, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a avansat la gradul de general de brigadă şi ministru de război, numit la 1871 de prinţul Carol. Moare la 22 mai 1893.

Revenim la anul 1819 când George Aaron, negustor la Vama de la Turnu Roşu, cobora Oltul, în luna martie, cu un vas încărcat de 200 centneri de fier, ajun­gând în bune condiţii tocmai până la Râmnic.

La 1820, se dau mai multe privilegii negustorilor sibieni şi braşoveni pentru dezvoltarea comerţului cu cetatea Râm­nicului.

19 ianuarie 1821, Tudor Vladimi­rescu, împreună cu alţi 40 dintre credin­cioşii lui revoluţionari, trece Oltul la Budeşti şi ajunge în oraş. La Râmnic, „au potcovit caii” după care au luat drumul Ocnelor Mari.

În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râm­nicului regăsim informaţia că acope­ri­şurile bisericii, paraclisului erau aco­pe­rite cu şindrilă de brad, măruntă. Cu acelaşi material erau acoperite şi casele din jurul Episcopiei. Diaconul Dumitraş­cu, din satul Recea – Vâlcea, se îndato­rează, la 28 ianuarie 1797, să aducă la Episcopia Râmnicului pe fiecare an câte 3000 şindrilă trebuitoare pentru repara­ţiile învelişurilor caselor episcopeşti şi bise­ricii.

1826-1844 sunt anii în care, la Râmnic, a fost Vasile Anania care a avut grijă şi de biserică şi seminar iar de la 1843 a fost medicul coordonator peste judeţele Vâlcea şi Romanaţi.

În 1827, în oraş era înregistrat oficial taraful de lăutari a lui Dumitrache.

1830 – Târgul săptămânal este mutat pe platforma bâlciului, adică actualul cartier 1 Mai

1831 – conform prevederilor Regula­mentului Organic ia fiinţă Judecătoria Judeţeană Vâlcea, cu sediul în oraşul Râmnicul Vâlcii, din anul 1857, aceasta îşi va schimba numele în Tribunalul Ju­de­­ţean Vâlcea, iar din 1872, şi procu­ra­tura îşi va modifica numele în Parche­tul Tribunalului Vâlcea. În acelaşi an, târgul de săptămâna este mutat marţea, în loc de duminică şi se desfăşura pe proprie­tatea stolnicului Lahovary şi a mănăstirii franciscanilor. Tot acesta este şi anul în care descoperim prima menţiune docu­men­tară cu referire la construcţia peni­ten­ciarului din oraş, care, la acele timpuri, se numea „Bordeiul vinovaţilor”. Prin legea penitenciarelor din 1874, aici se înfiinţează un arest preventiv care, în 1926, ajunge la rangul de penitenciar.

Între anii 1831-1844, activitatea me­di­cală a întregii comunităţii era repre­zentată şi asigurată de către medicii Francisc Alriner, austriacul Wilhelm Zingler, Vasile Anania şi Iosif Binder.

La 28 iunie 1832, pompierii râmni­ceni sunt dotaţi cu o tulumbă de foc.

Desigur, la 1 ianuarie 1833, este în­toc­mit şi intră în vigoare „Regulamentul oră­şenesc”. Toţi membri sfatului urbei erau aleşi pentru un singur an iar atri­buţiile lor erau multiple: încasarea veni­turilor, dezvoltarea comerţului şi indus­triei, combaterea speculei şi organizarea pom­pierilor, întreţinerea în bună stare a şcolilor, aprovizionarea cu cele necesare tra­iului comunităţii( pâine, carne etc), gri­ja pentru asigurarea sănătăţii populaţiei, alimentarea cu apă şi iluminatul oraşului, pavarea străzilor, îngrijirea drumurilor şi podeţelor, ş.a.

5 mai 1833 – Locuitorii au obligaţia de a contribui la iluminarea oraşului pe timpul nopţii. Ca un făcut, la 11 august 1833, oraşul este cuprins de „Groaznicul foc”, izbucnit de la casele vistiernicului Gheorghe Vlădescu.

Trebuie adăugat că, în 1833, o serie de evenimente majore au dominat pagi­nile de istorie. Astfel, acesta este anul din care Râmnicul va avea o farmacie, pentru că până la acel moment, doctoriile se vindeau prin băcănii, laolaltă cu restul produselor necesare unei gospodării. Lui Ioan Mişcolţ îi revine titlul de primul spiţer al cetăţii. El deţine monopolul sau cele puţin aşa reiese din documentele vremii până spre 1848 când apar menţionaţi şi alţii precum Samuel Szontag, Iosef Eitel, I. Izvoranu, P. Bejan, C. Nicolaescu etc.

Tot 1833 este şi anul unei descrieri ruseşti foarte măgulitoare unde Râmnicul este prezentat nici mai mult nici mai puţin decât cel mai frumos oraş din Valahia, cu numeroasele sale străzi pavate cu piatră şi abundenţa de prăvălii ticsite de bunătăţi şi produse de calitate aduse din Austria.

În acest an, toate cartierele purtau stigmatul de azi al „mahalalelor” iar clasi­fi­carea lor era următoarea: Toţi Sfinţii, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Gheor­ghe, Maica Precista, Sfântul Dumitru. Lesne de observat timbrul bisericilor şi hramul lor asupra numelor comunităţilor.

În 1835, în oraşul nostru funcţiona deja Tipografia Popa Nicolae, la Culoa­rea Roşie, nr. 32 (După Catagrafia hălă­duitorilor oraşului din 1835). Din acelaşi document istoric, mai descoperim şi că pe strada Dorobanţi se aflau hanurile lui C-tin Hareri (venit de şapte ani în Râm­nic) şi hanul lui Niţă Neamţ, care avea trei camere. În 1835, membrii sfatului orăşenesc hotărăsc măsurile ce trebuie luate pentru păstrarea curăţeniei zilnice a străzilor precum şi interzicerea să se mai construiască nici un fel de clădire fără o autorizaţie legală. În această sferă medicală, amintim că râmnicenilor le era necesară o singură moaşă şi doar doi spiţeri, Moaşa Zamfira era aşadar „vameşul” vieţii în oraş.

Popas de tranzit, Râmnicul era brăz­dat de nenumăraţi negustori, pe cale de con­secinţă profitul asigurat era al han­giilor, dar şi al alimentaţiei. Matache Ur­şa­nu era unul dintre hanurile cele mai re­numite, avea cinci camere, Stăncuţa Cape­leanu, şase camere, Dincă Olă­nescu, nouă camere, Costache Cara­bela, zece camere la fel ca şi Ioan Laho­vary. Niţă şi Sîia Temelie aveau stabilimente cu doar patru camere. Aceştia sunt şi anii în care ies la lumină primele noastre cafenele şi cofetării: Cofetăria lui Gh. Prahoveanu şi Cofetăria lui Niţă Ionescu.

În anul 1836, se fac primele licitaţii pentru întreţinerea poştelor, se stabileşte câte 440 lei de cal şi sunt arendate pe durata a câte cinci ani drumurile: Piteşti-Râmnicul Vâlcii şi Piteşti-Câmpulung stolnicului C-tin Brătianu.

La 20 ianuarie 1838, urmare a nenumăratelor demersuri făcute de către magistrul oraşului la Departamentul din lăuntrul, oraşul primeşte, în fine, o tulumbă care, până la urmă, nu poate fi folosită din lipsa unor elemente de ansamblu şi a personalului calificat s-o mânuiască.

Abia după focul din 3 februarie 1843, se ajunge la concluzia şi se ia hotărârea de completare a inventarului „Tulumbei cu angaralele ei şi cu un furtun din piele, un dric cu patru roţi şi butoaiele sacalelor” necesare comenzii de foc de la Râmnicul Vâlcii. Interesant este că acesta este şi anul în care registrele contabile ale unei spiţerii din Râmnic ni-l oferă drept rău-platnic tocmai pe Anton Pann, un dascăl bucureştean. 1838 este şi momentul în care statistica notează primii evrei poposiţi aici: trei familii. Apogeul vieţii şi comunităţii iudaice pe aceste maluri ale Oltului a fost atins la recensământul din 1938, când au fost înregistrate 236 persoane.

În anul 1840, oraşul este martorul apariţiei primei biblioteci publice pentru ca, numai cinci ani mai târziu, în fondul acesteia să regăsim 95 de cărţi.

VA URMA