Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

21 septembrie 2020

Militarii vâlceni continuă seria evenimentelor dedicate sărbătoririi veteranilor celui de-Al Doilea Război Mondial: Prizonier în lagărele sovietice din Stalingrad și munții Ural


• la 103 ani, Gheorghe Bălan se numără printre cei a căror viață este un exemplu de patriotism și demnitate

În data de 8 ianuarie 2016, Lt.col. Blibie Ion, reprezentantul Centrului Militar Judeţean Vâlcea, Mr. Duman Florentin, reprezen­tantul Garnizoanei Râmnicu Vâlcea şi Dediu Dorel, primarul comunei Păuşeşti Măglaşi, au fost alături de Gheorghe Gh. Bălan, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a-l sărbători cu ocazia împli­nirii venerabilei vârste de 103 ani. Cu această ocazie, veteranului i-au fost înmânate diplome aniver­sare semnate de către Secretarul de Stat, doamna Otilia Sava, Pre­şedin­tele A.N.V.R., DSC_0006generalul(Rtr.) Marin Dragnea, comandantul Cen­trului Militar Judeţean Vâlcea, colo­nelul Cristian Poienaru şi comandantul Gar­nizoanei Râmnicu Vâlcea, colo­nelul Dan Marin. De asemenea, în semn de recunoaş­tere şi apreciere a sacrificiului făcut pe timpul acţiunilor militare la care a participat în acele vremuri de grele încleştări, veteranul a fost înaintat succesiv la gradul de sublocotenent în retra­gere. Veteranul, profund emoţionat de vizita neanunţată a oficialităţilor, şi-a stăpânit cu greu lacrimile, dar a reuşit să transmită celor prezenţi po­veşti din timpul războiului şi pri­zonieratului, presărate, pe alocuri, cu câte un proverb sau o glumă, aşa cum, prin stilul său plăcut de povestitor, a descreţit frunţile multor apropiaţi de-a lungul vieţii sale.

Am călătorit patru săptămâni cu trenul morţii până în iadul sovietic!

„M-am născut în ziua de 8 ianuarie 1913 aici, la Păuşeşti-Măglaşi, aproape de Vâlcea. Am învăţat numai cinci clase, am fost bun la şcoală, mi-a plăcut cartea, mai ales, aritmetica, am fost gestionar şi ospătar până să mă ia la oaste, nu oricine ajungea să lucreze în domeniul acesta dacă nu ştia carte. Din spusele mamei, că singură m-a crescut, tata a murit în Primului Război Mondial, împuşcat de unguri chiar în primele zile în care România a intrat în război, pe la sfârşitul lui august 1916; eu aveam pe atunci nici trei ani, nici nu l-am cunoscut, îl ştiu dintr-o fotografie pe care mama o ţinea în tabloul agăţat pe peretele din camera unde stăteam, deasupra capului,făcută la nunta lor, în 1912; pe vremea aceea, nu-şi permitea oricine să facă fotografii, erau prea scumpe.
La 22 de ani, în aprilie 1935, am fost încorporat la Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, ca puşcaş, am făcut armată grea, iar, în octombrie 1935, am fost lăsat la vatră cu gradul de soldat. Au urmat concentrări peste concentrări până în aprilie 1944 când am plecat la război cu Regimentul 2 Dorobanţi „Vâlcea”, acelaşi unde am fost instruit. Regimentul nostru avea misiunea să participe la apărarea frontului de Est, pe linia Chişinău–Iaşi–Târgu Frumos. Am participat la evacuarea, în primăvara anului 1944, a principalelor instituţii şi întreprinderi din Iaşi, în diferite localităţi din ţară, şi mare parte a populaţiei. Mulţi dintre localnici nu au vrut să părăsească locuinţele, aşa au pierit în bombardamentele repetate. Pe la începutul lunii iulie – nu o să uit câte zile oi mai avea – a fost un bombardament devastator, Iaşiul a fost transformat într-o mare de flăcări. Au fost distruse drumuri de acces şi clădiri importante, au fost minate aproape toate clădirile, s-au întrerupt legăturile telefonice. Iaşiul nu avea curent electric şi nici apă, aşa ne-am confruntat cu fel de fel de pierderi şi noi, puşcaşii Regi­mentului 2 Dorobanţi „Vâlcea”. Am luptat pentru apărarea oraşului, eram morţi de foame, bombarda­mentele ne distruseseră tot, ali­mente, muniţie şi medicamente. Mulţi dintre camarazii mei s-au îmbolnăvit de tifos, sanitarul nostru murise în bombardament, nu aveam unde să-i transportăm pen­tru îngrijiri medicale, toate căile de acces şi telefonie erau distruse, aşa am fost prinşi în seara zilei de 28 august de către soldaţii ruşi care ne-au dezarmat şi lua prizonieri. Ne-au dus într-un lagăr din Stalingrad, iar după câteva zile, am fost îmbarcaţi într-un tren care transporta animale şi trimişi în lagărele de muncă din Ural. Am mers aproape o lună, 28 de zile am numărat eu, printre boi, dacă ar fi fost vaci poate că am fi avut ce mulge ca să ne hidratăm. Ruşii ne dădeau raţia zilnică de doi peşti afumaţi şi foarte săraţi cu câte un pesmet, apă nici vorbă. Mulţi dintre camarazii mei au murit după ce au mâncat peştele acela foarte sărat, fără apă, făceau infarct, li se umflau ochii în cap, apoi îşi înghiţeau limba. Eu nu am păţit nimic, poate că meseria mea de gestionar şi ospătar m-a ajutat, eram obişnuit cu alimente de acest fel, am ştiut cum să le consum chiar dacă eram lihnit de foame. În staţiile unde se înlocuia apa la locomotivă noi reuşeam să scăpăm de ochii ruşilor, în momentele când aceştia îşi făceau nevoile, iar cu cămăşile pe care le înmuiam în apa aceea fiartă şi plină de rugină, reuşeam să ne potolim setea cât de cât, în timpul mersului beam urina proprie, iar noaptea se făcea condens pe pere­ţii vagoanelor iar noi îl recupe­ram tot cu cămăşile apoi ne ume­zeam buzele uscate de sarea pe care o înghiţeam de fiecare dată când mâncam plătica aceea bleste­mată. Au murit mulţi în trenul care ne ducea la moarte, nu mă gân­deam în acele momente că voi scăpa cu viaţă, recuperam de la ei peştii şi pesmeţii ascunşi prin buzu­nare, îmbrăcămintea şi încălţă­mintea. Pe cei morţi am fi vrut să-i îngropăm cum se cuvine când ajungem la destinaţie, dar cei ce ne păzeau îi aruncau din tren, în timpul mersului. Ajunşi în lagărele din Ural, eu am fost repartizat în Peciorlag cu treizeci de vâlceni, camarazi de-ai mei, toţi din Regimentul 2 Doro­banţi. Am fost duşi în faţa unor comisii de medici ruşi, a trebuit să mă descalţ, cizmele erau lipite de piele, am tăiat tălpile ca să le pot desface. După selecţie, am fost împărţiţi în patru categorii: apţi pentru muncă grea, apţi pentru muncă mijlocie, apţi pentru muncă uşoară şi inapţi. Pe cei apţi pentru muncă grea i-au trimis în minele din Siberia, eu am fost printre cei apţi pentru muncă medie şi am rămas pe loc cu o parte dintre vâlcenii mei. Fiecare categorie avea raţie diferită de mâncare. Pe cei inapţi i-au ador­mit cu pastile după care nu s-au mai trezit şi i-au îngropat undeva în afara lagărului într-o groapă comu­nă. Eu am lucrat la pădure, la tăiat de brazi, ajutam la curăţarea trun­chiu­rilor de crengi, dacă nu ne fă­ceam norma, nu primeam raţia întreagă de mâncare, dar m-am descurcat, mai recuperam de la cei ce se îmbolnăveau şi nu puteau înghiţi sau de la cei care decedau. Uneori mă mai foloseau la prepa­rarea hranei, mă împrietenisem cu unul dintre şefii depozitului de ali­mente, un rus, aflase că am lucrat ca gestionar şi ospătar. În lagăr, dormeam în tuneluri săpate de noi, pe pământ, ne încălzeam cu răşina pe care o colectam din brazii pe care îi doboram din pădure, bu­toa­iele goale de benzină le folo­seam ca sobe. Mulţi dintre camarazi au murit intoxicaţi cu fumul şi mirosul greu al răşinei. Dintre cei treizeci de vâlceni doar eu şi încă unul am su­pra­vieţuit, cu el m-am întors acasă, era consătean cu mine, el a murit cu mult timp în urmă pe la vreo 80 de ani. Cam aşa mi-am petrecut eu aproape un an şi jumătate din viaţă, prizonier în lagărul sovietic, din august 1944 până în octombrie 1945. Pe la sfârşitul lui octombrie, ne-au dat drumul, am fost îmbarcaţi într-un tren care ne-a dus prin Polonia şi Ungaria până în România, Carei-Satu Mare de unde am plecat cu alt tren până în staţia din Râmnicu Vâlcea, îmi amintesc că era 26 sau 27 octombrie 1945, acasă la Pău­şeşti Măglaşi, am ajuns pe picioare, vreo 12 kilometri am avut de mers. Rudele nu se aşteptau să mă în­torc, scrisori nu am putut trimite din lagăr, mă dăduseră dispărut, nu i-a anunţat nimeni despre situaţia mea.
M-am căsătorit târziu, la vârsta de 38 de ani, nu am avut copii, poate din cauza suferinţelor din lagăr, dar nu m-am lăsat, am înfiat un băiat al surorii soţiei mele de la care am doi nepoţi şi patru strănepoţi, ei sunt alinarea mea. Maria, soţia mea este mai tânără decât mine, are 87 de ani, ea are grijă ca eu să fiu aşa cum mă vedeţi, eu nu prea mai am putere. Am lucrat multă vreme la primărie, eram cantonier, o vreme am fost gestionar aici în comună, acum am o pensie bunicică şi ajutorul acesta de veteran cu care ne descurcăm amândoi, nu ne trebuie prea multe”.
SalutulLa cei 103 ani ai săi, veteranul nu se plânge de vreo boală, are tot timpul câte o glumă sau câte o zi­că­toare de spus, probabil că în lunga sa meserie de gestio­nar/ospă­tar a ştiut cum să-şi trăiască viaţa cât mai uşor şi să ia de la ea numai ce este benefic pentru sănătate, drept dova­dă anii pe care tocmai i-a împlinit.
Înainte de despărţire, respecta­bilul veteran, destul de emoţionat, ne-a mulţumit că am fost alături de el chiar de ziua dumnealui şi ne-a promis că, la 104 ani, ne va aştepta pregătit de sărbătoare.
La mulţi ani, domnule subloco­tenent în retragere, respect pentru sacrificiul făcut!
P.S. – La despărţire domnul Gheorghe Bălan s-a ridicat să ne salute cu mâna la piept, în semn de respect pentru militarii Armatei României. (vezi foto Salut)
Text şi Foto: Mr. Florentin DUMAN, ofiţer de informare şi relaţii publice al Garnizoanei Rm. Vâlcea.

Etichete: , ,

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Eveniment