Medicina şi primele farmacii ale vechiului Râmnic (III)

Motto: „Încearcă să cunoşti mai bine Râmnicul, istoric, cultural şi economic, cu atât îl vei preţui şi iubi mai mult”

O perioadă de timp, spitalul a mai funcţionat şi în casele boierului Mun­tea­nu, case ce se aflau în centrul oraşului, pe locul lor se va construi tribunalul de azi.

„Între anii 1890-1895, doctorul Suciu, ajutat de doctor Sabin şi doctor Laugier, inspector sanitar la Craiova, construieşte Spitalul nr. 2, aşa cum se vede şi azi. Îl conduce până în anul 1906, când moare la 7 ianuarie”.

Casa în care a locuit doctorul Suciu, după prima renovare şi următoarele amenajări făcute pe parcursul anilor 1920-1925, 1928-1931, a adăpostit Liceul de fete, şi până la demolare a mai funcţionat şi Şcoala tehnico-sanitară.

Au mai desfăşurat activitate medi­cală, la diferite secţii ale spitalului, urmă­torii doctori: doctor Zografos, medic al jude­ţului şi preşedinte al Consiliului de igienă; doctor G. Sabin, medic primar, apoi prefect şi senator; medicii comunali: C. Constantinescu, Firu Diţulescu, Hristea Gheorghiu etc.

„La 1 februarie 1906, conducerea spi­ta­lului din Rm. Vâlcea este luată de dr. Hâl­dan, stă în funcţie până la 1 aprilie 1920, când iese la pensie. În timpul cât conduce el spitalul, ia fiinţă secţia chirurgicală, condusă de către dr. Petru Iordăchescu… Conduce spitalul până în 1938, când iese la pensie şi îi urmează dr. Alexandru Hozoc, care funcţiona la spi­tal din 1920, ca şef al secţiei medi­cale. Din 1939 până în 1946, director al spi­talului este dr. Teodorini, în timpul că­ruia se construieşte aripa nouă, în care au funcţionat maternitatea, apoi secţia ORL şi endocrinologia. Clădirea din dreapta intrării din strada general Magheru”. Noile construcţii la spitalul IG Duca au început să se facă în etape: 1934,1935 şi 1936.

„Duminică, 10 octombrie 1937, mi­nis­trul sănătăţii, d-l dr. I. Constan­ti­nes­cu, inaugurează la Rm. Vâlcea, noile aripi ale spitalului judeţean I.G. Duca, lucrări mari executate în ultimii doi ani”.

Spitalul, în 1937, cuprindea următoa­re­le secţii: secţia chirurgicală, cu două săli pentru operaţii; secţia medicală, sec­ţia maternitate, secţia pericultură şi un pavilion pentru contagioşi. Mai avea o instalaţie completă pentru radiologie şi roentgenterapie, un laborator de analize me­di­cale. S-a mai construit, în anul 1936, un pavilion de triaj şi consultaţii gra­tuite, la intrarea în spital, iar în anul 1937, s-a terminat construcţia pavilio­nu­lui pentru tuberculoşi.

Din anul 1946 şi până la pensie, directorul spitalului a fost dr. Gheorghe Iliescu

În general, în ţara noastră, spiţeriile înainte de anul 1800 erau conduse de farmacişti de origine italiană, veniţi la noi pe la 1731. Apelativul „spiţer” – spiţerie, de­rivă de la speziario, speziaria, forme italieneşti prin care erau numiţi cei care vindecau „speciile” şi compuneau medi­ca­mentele ordonate de medic (N. Iorga – Istoria românilor în chipuri şi icoane, vol. II-IV, 1905).

În Ţara Românească, pe lângă me­dici era şi un spiţer care prepara medi­ca­mentele prescrise de „doftor”. În unele cazuri, exista chiar şi un „erborist” care avea cunoştinţe în selectarea ierburilor şi plantelor ce intrau în componenţa medicamentelor prescrise de „doftor”.

„În anul 1797, Alexandru Ipsilante (1774-1782) – (1796-1797), obligă pe spi­ţer să se conformeze farmacopei austriece din anul 1780”. Mai târziu, Regulamentul Organic reglementează, în mod general, regimul farmaciilor. Dreptul de a deschide farmacie se da numai spiţerilor cu diplomă. Înainte, medicamentele se vindeau la băcănii, acest sistem a durat şi după 1773, în multe zone chiar până la începutul seco­lului al XIX-lea. Majoritatea medicamen­telor erau aduse din alte oraşe, în special, din Sibiu, în oraşul nostru.

„În 1778, un negustor din Rm. Vâl­cea (probabil Nica Teişanu sau Dumitrache Iordan) scrie casei Hagi Pop din Sibiu să-i transmită rosmarin, fiindu-i necesar pentru pregătirea unui balsam”.

La 21 iulie 1796, Matei Popovici cere „şase ploscuţe din care sugu copii”.

„În 1798, pitaru Constantin Brăiloiu, din Rm. Vâlcea, cere casei Hagi Pop, din Sibiu, să-i trimită pentru caimacăneasă (soţia lui Iancu Cragea bi vel postelnic) ana­nas din grădina Bruckenthal” …„dum­­nea­lui ce se află lângă dumneaei (credem că este vorba despre doctorul Adam Ulrich) cere această reţetă”.

În documentele secolului XIX, cu re­fe­rire la apariţia primilor spiţeri în Râmnic, avem mai multe informaţii. Ma­gistrul oraşului aprobă înfiinţarea unei spi­ţerii începând cu anul 1836 (Dosar nr. 26/1836). Pentru vânzarea corectă şi în deplină siguranţă, subcârmuirea ia toate măsurile pentru vânzarea la cetăţeni a „hapurilor” şi „prafurilor”, coordonarea vân­zării era făcută sub directa supra­ve­ghe­re a medicului din oraş (Dosar 49/1838). Dintr-un alt document, mai aflăm că printre datornicii unei spiţerii din Râmnic, figura şi Anton Pann, dascăl în Bucureşti (Dosar nr.49/1838).

Cel dintâi spiţer la Râmnic a fost Ioan Mişcoltz, care deschide farmacia „Sal­va­tor”, în anul 1833.

Informaţii interesante ne oferă şi „Catagrafia de toţi hălăduitorii oraşului Râmnicului, după porunca cinstitei ocârmuiri”, înregistrată cu nr. 5836/1834 (Do­sar nr.119/18349. La culoarea nea­gră, cu număr de ordine 174, este trecut un neamţ de meserie spiţer, venit de la Pesta la Râmnic, de nouă luni. La culoa­rea roşie, cu nr. 12, este înregistrată moa­şa Zamfira, de loc râmniceancă. La nr. 23, este trecut Fridrih spiţerul.

În această perioadă, la Râmnicul Vâlcii, se înfiinţează cea de-a doua far­ma­cie: „Se poate consemna, din anul 1853, pe spiţerul Samuel Szontag îl găsim cu farmacia deschisă în casa memorială Anton Pann, din Râmnicul Vâlcii”. „În 1854, magistratul adevereşte iscăliturile a 60 de feţe boiereşti, care cereau comitetului carantinelor să dea voie farmacistului Sontag să viziteze şi să trateze bolnavii dintr-un oraş întrucât mai făcuse acest lucru şi toţi bolnavii s-au făcut sănătoşi de la o vreme.”

În Catagrafia caselor proprietarilor, chiriaşilor, hanurilor, cârciumilor, prăvălii­lor şi atelierelor din Râmnic, înregistrarea şi poziţionarea încăperilor, realizată de magistrul oraşului Rm. Vâlcea în decem­brie 1853 (Dosar 151/1853) îl găsim chi­riaş pe spiţerul Szontang la serdăreasa Stăncuţa Capeleanca, cu o chirie de 550 lei pe an, cu contract din 23 aprilie 1851, pe soroc de cinci ani (nr.93). La nr. 149, la d-na Sandală Mămureanca, tot pe spiţerul Szontag, care ţinea cu chirie o cameră de 500 lei, pe an.

Acesta moare în preajma anilor 1854-1855 (Dosar 89, p.140; dosar 92, p.167; dosar nr.186, p.103/1854).

La 8 iulie 1854, medicul de ocrug M. Schlahter dă autorizaţia lui Iosef Eitel de a deschide farmacie în Rm. Vâlcea… unde cumpără farmacia lui Szontag (dosar 92/1867).

În luna aprilie 1859, Eitel, de meserie spiţer în Râmnic, primeşte un „embatic”, o bucată de pământ la marginea de sud-vest a oraşului cu 124 lei (Embaic- per­soană care lua în arendă o proprietate pe termen de 99 de ani, plătind o chirie modică – Fond Mănăstirea Cozia, dosar 3/1859).

Eitel a fost susţinut de şase cetăţeni ai oraşului, dând dovada pentru legali­tatea actului de naştere a lui când s-a născut la Braşov, în anul 1815, „din fa­mi­lie onorabilă pământeană” (dosar nr.41/1867)

Un document cadastral executat de ingi­nerul R. Condescu, în anul 1874, este trecută o spiţerie la intersecţia stră­zii Dorobanţi cu strada Buleverdului (dosar 137/1874). Cu siguranţă, spiţeria era în casa proprietatea lui Eitel care moare în Râmnicul Vâlcii la data de 9 aprilie 1881.

În jurul anului 1880, Ion Paslawsky Bejan deschide o farmacie „La Coroana Regală” pe care o conduce până în 1914, când moare. Este îngropat la Cimi­ti­rul Sf. Ioan Botezătorul. Farmacia sa va fi condusă, pe mai departe, de soţia, Io­se­fina. Între 1935-1940, farmacia ajunge în grija fiicei, Mira, şi ginerelui Dinu Si­mi­an. A funcţionat pe Ştirbei Vodă, nr. 2, în casele proprietatea familiei Bejan, ridi­cate între 1900 şi 1901 (Fondul Camerei de Comerţ şi Industrie, dosar 41/1932).

Iată cum era descrisă farmacia de către medicul oraşului urbei, D. Sabin, la 1903: „Farmacia La Coroana Regală a lui I.P. Bejan, strada Traian, colţ cu stra­da Călăraşilor, clădire nouă compusă din oficiu spaţios, luminat, aerat, un labor­a­tor, o cameră de materiale, pivniţă bună, pod şi cămară, cameră pentru personal, totul curat şi bine întreţinut. Conduce proprietarul, un asistent în farmacie şi un elev. Vasele curate, bine astupate, bine etichetate, material după farmacopee în cantitate suficientă şi de bună calitate” (dosar 4/1903).

O nouă descriere a farmaciei, după cartea Mira, editată de către Editura Al­ba­tros, Bucureşti, 1998: „La Coroana Re­gală – farmacia lui Iosif şi Iosefina Pas­lawsky Bejan, din Râmnicul Vâlcii”, „Rafturile erau executate din lemn de esenţă scumpă şi lucios, adus din străi­nă­tate, erau încărcate cu borcane, mo­jare, sticle şi sticluţe din cel mai fin por­ţe­lan, din cea mai fină sticlă, comandate special din Franţa, Olanda şi Germania, adevărate bijuterii. În interiorul farmaciei, la scara de la intrarea casei, care suia spre odăile de la etaj, se afla bustul sculp­tat de un meşter florentin a lui I.P. Bejan. Intrarea în farmacie se făcea printr-o uşă mare cu gema de cristal, pe acre se afla gravat numele farmaciei – La Coroana Regală – sub care era înscris anul de înfiinţare precum şi numele pro­prietarului. În faţa clădirii, se afla Piaţa Trăsurilor, unde stăteau câteva birji ho­do­­rogite, al căror parcurs principal era du­sul şi întorsul de la gară, la orele tre­nurilor şi, uneori, transportarea la domi­ciliu a beţivilor care ieşeau clătinându-se din cârciumile din apropiere. Tot acolo, se afla şi marele şi singurul magazin cu haine de gata din Râmnic, cu firma „La Doi lei” a lui Fusman”.

Farmacia a rezistat şi a funcţionat până la actul de naţionalizare din 11 iunie 1948 după care, în scurt timp, a dispărut şi odată cu ea şi bijuteriile inventarului farmaceutic dosar 24/1947).

Informaţii interesante despre farma­ciile din Râmnic, le găsim în procesul verbal încheiat de doctorul D. Sabin în urma controlului făcut în 1903 la toate unităţile comerciale din oraş.

Să facem cunoştinţă cu farmacia d-lui Speranţa Niculescu, aşa cum o vedea dr. Sabin: „Farmacia La Salvador Enric Tomas, situată pe strada Dorobanţilor, nr. 8, compusă dintr-o oficină, o cameră de ma­teriale, pivniţă, pod laborator în curte, ca­meră pentru personal, toate curat ţi­nute, vasele de medicamente curate, bine etichetate şi astupate. Materialul ţi­nut după farmacoper în cantitate sufici­entă şi de bună calitate. Taxare se face conform cu taxa farmaceutică. Conduce stăpânul singur, neavând alt personal pentru moment, de orice e în tratative să arendeze farmacia, are un laborator” (Dosar 4/1903).

În Registrul firmelor înregistrate la Tri­bunalul Judeţean Vâlcea, între 1897-1927. găsim farmacia La Salvador Enric Tomas, a aceluiaşi proprietar, situată acum pe strada Traian colţ cu strada Mi­hai Bravu (în casele lui Ştefan Geor­gescu, construite în 1907 de arhitectul Capetii, dosar 1014/12.04.1924).

Eustaţiu Cristescu avea farmacia cu firma „La Speranţa” care funcţiona pe strada General Praporgescu la nr.18, în casa proprie (dosar 3268/30.11.1921, firme înregistrate la Tribunalul Judeţului Vâlcea între 1897-1927).

În Râmnic, au mai funcţionat şi alte far­macii: George Pendifranga, farmacia cu firma Farmacia La Salvador, situată pe strada Traian, nr.146 (dosar 133/1935).

Din Anuarul României – industrie, comerţ, agricultură pe anii 1925-1926, aflăm că în Râmnic mai funcţionau farmaciile Eitel Julius, str. Dorobanţi, Tomas Heindrich, strada Dorobanţi.

Pe lângă farmacii, în oraş, mai funcţionau şi unele magazine cu articole de parfumerie şi unele preparate farmaceutice, cunoscute sub denumirea de drogherii. Cea mai cunoscută era deschisă de Getta Minculescu, născută la Şirineasa, la 23.04.1902, Drogheria Izbânda, situată pe strada Halei, nr. 1, deschisă în 1922 (dosar 833/1931).

Între 1925-1926, au funcţionat trei drogherii, şase farmacii şi un dentist. În 1934, funcţionau două cabinete dentare, unul pe bulevardul Tudor Vladimirescu, al lui Alexandru G. Petrescu, în casă proprie, la nr. 50 (casa există şi azi, unde fiinţează o grădiniţă) şi a d-nei Viorica Negoescu Stamatopol, cu cabinet dentar şi laborator tehnic pentru lucrări dentare în strada Căpitan Negoescu( fost Toţi Sfinţii, nr.2, colţ cu strada Traian)

Medici originari din Râmnic, absolvenţi ai Facultăţii de Medicină din Bucureşti

1907 Dumitru Mamat – medic comunal

1908 Nisipeanu D. Constantin – medic al CFR Rm. Vâlcea

1920 Procopiu Horia – medic primar

1923 Hanciu Ion – medic chirurg

1925 Costea Nicolae – medic militar – lt. col

1925 Dumitrescu G. Dumitru – medic de circumscripţie

1925 Moraru Toma – medic militar

1926 Chiriţescu Gheorghe – medic militar

1926 Iordănescu Virgil – medic militar

1926 Simion Iacob – medic asig. social

1926 Filipaş Gheorghe – medic militar

1926 Vancu Ion – medic circumscripţie

1926 Ştefănescu Virgil – şef de laborator

1927 Georgevici Alexandru – medic militar – maior

1927 Iepure Vintilă – medic primar

1927 Lungulescu Maria – medic şcolar

1927 Radu Bogaton – medic bacteriolog

1927 Eliescu Petre – medic primar ORL

1928 Georgescu Ghiorghiu Elena – medic militar – cpt.

1932 Almăşanu Constantin – medic circumscripţie

1932 Negoescu Dumitru – medic în Rm. Vâlcea

1933 Mareş Eugen Petre – medic militar

1935 Almăşanu Simion – asistent universitar

1936 Deşliu D. Gheorghe – medic în Rm. Vâlcea

1937 Diaconu Ion – medic asig.soc.

1937 Manolescu Nicolae – medic militar

1938 Almaşu Nicolae – medic circumscripţie

1940 Măcelaru Mărculescu Lidia Maria – medic asig. soc.

1940 Tomescu Hortensia Maria – medic asig. soc.

1940 Tomescu Mimi Lucreţia – medic circumscripţie

1940 Rădoescu Dan – medic în Rm. Vâlcea

1940 Ştefănescu Gheorghe – medic circumscripţie

Sursa: După articolul „Viaţa medicală în Oltenia” de dr. V. Gomoiu, din „Oltenia”, Fundaţia Culturală Regală Regele Mihai I, Regionala Oltenia, 1943.