ION PREDESCU – „CEZAR BALTAG, CONCEPTUL ŞI PRIVIREA”
(Prefaţă de Eugen Negrici; postfaţă de Livius Ciocârlie;
Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 2014)
Blindat de prezentările unor bărbaţi de seamă ai Literelor contemporane, CEZAR BALTAG – CONCEPTUL ŞI PRIVIREA, de Ion Predescu rămâne unul dintre cele mai valoroase volume de critică, eseistică şi istorie literară din ultima vreme. Prof. dr. Ion Predescu se autodefineşte, de altfel, ca un „spirit predestinat”: avându-l „mentor” pe bunicul său dinspre mamă, legendarul poet şi culegător de folclor Gheorghe Bobei, asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, între 1920-1928, al criticului Mihail Dragomirescu, din a cărui operă, Ştiinţa literaturii, îi va recita nepotului pe de rost, pagini întregi. (Aceasta a rămas, dintre războaie, singurul aport autohton, preluat în bibliografia universală a Esteticii lui Benedetto Croce şi a TEORIEI LITERATURII, înnoitoare „viziune” a profesorilor americani René Wellek şi Austin Warren.)
Prof. dr. Ion Predescu edifică, el însuşi, în vol. CEZAR BALTAG – CONCEPTUL ŞI PRIVIREA, elemente ale unei critici şi istorii literare cu un caracter obsidional „ştiinţific”, analizând variata operă poetică şi eseistică (textură de simboluri, arhetipuri, concepte, a acestui intelectual român-basarabean (n. în 1939, în Mălineşti, fosta Uniune Sovietică – reprezentant notoriu al generaţiei ’60, în frunte cu Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi Marin Sorescu, ale cărei extraordinare „primeniri” au lăsat în urmă „obsedantul deceniu”).
Cezar Baltag a fost autorul a 13 volume de poezie („rafinată” şi uneori „aproape ermetică”), autor de studii şi eseuri îndrăzneţe („Paradoxul semnelor”); şi traducător a aproape 2000 de pagini, din opera în franceză şi engleză a lui Mircea Eliade: ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE (trei volume), DICŢIONARUL RELIGIILOR, ASPECTE ALE MITULUI, NOSTALGIA ORIGINILOR ş.a.
„Ion Predescu se expune, ca şi când ar accesa Internetul şi ar pune în mişcare un Google personal, afirmă în Prefaţa sa criticul Eugen Negrici – navighezi odată cu autorul, bucurându-te de avantajele unor băi de informaţie: filologică, religioasă şi filosofică”. Predescu insistă asupra unei „descoperiri” revelatorii: Cezar Baltag a fost în chip egal poet (creator de expresie originală, „manieristă”, „artifex”), dar şi intelectual (erudit, „deschis”, „sofisticat”, „desfoliind varii idei şi concepte – văzând critica literară ca operă de artă”; nicidecum ca viziune „de rang secund”, sau „teorie a secundarului”; ci ca „artă frumoasă”. Alături de „bucuria reveriilor şi metaforelor” stilului său, „inefabilului şi înnoirii”, Baltag a dezvoltat, în genul eseistic, importanţa unor concepte, precum: „privirea” (un dar divin, „mut” al ochilor), „coerenţa discursului şi excursului ideatic”, „scriitura vivantă”. Poetul Cezar Baltag (şi intelectualul, criticul, teoreticianul) nu va confunda, contopi metaforele şi elementele „artistice” cu „conceptele” uscate, fiindcă edificiul viziunii şi operei sale se va înălţa pe „rafinamentul ştiinţific”. „Metafora va re-secraliza Lumea”, în vreme ce critica „ştiinţifică” o va supune hermeneuticii (comprehensiunii, înţelegerii, receptării). Vom întâlni, însă, manu propria: „complexitate spectaculoasă a limbajului”, „falduri ale sunetelor ce devin foneme”, găsindu-le cuvintelor („poesis”-ului) valori „fonice”, „literale” şi chiar… „tipografice” (privire „în/semne”: „Ochiul regesc”, ori „privirea încărcată de solstiţii”). Poemele din vol. MADONA DIN DUD (1973), comparat de Eugen Simion, N. Steinhardt, Mircea Martin cu „Isarlâc”-ul lui Ion Barbu, „Cântecele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu, sau poezia lui Anton Pann, ni se oferă, pilduitoare; iată o mostră: „…suind un chin fierbinte/ zării o fată înainte/ Galbenă zbatere-n pleoape/ Departe, poate, sau aproape/… Era frumoasă şi venea/ Amurgul o întârzia/ Era un dor neînceput,/ şi nesfârşit şi am trecut/ cu pasul dintr-o dată cald,/ unul pe lângă celălalt./ Şi nu ştiam… şi nu ştia…/ Ce dor adânc ne despărţea!…(…) Marea umbră-n nori se suie/ Şi un singur tors statuie./ Despletită îţi dai drumul/ Într-un cosmos de oglinzi/ şi de mări multiplicate/ te apropii, te desprinzi…/ Cerului plutind pe ape/ i te-adaugi, uimitor,/ fruntea în Casiopeea/ gleznele-n Săgetător. (…) Eram prea tânăr şi tăcut/ şi te visam aproape zilnic;/ de-atunci, în anotimpuri, ritmic/ te-am regăsit şi te-am pierdut./ Iubire, arbore ciudat/ cu flori albastre, carnivore/ în trupul meu ai navigat/ asemenea timpului din ore/ zile şi luni, neîncetat!” Metaforele continuă, obsesiv, să ţese o viziune, fie că sunt transparente, „limpezi”, fie că sunt „criptice, devenind litere, tropi, interjecţii şi ofuri, jocuri, idiotisme”, cu atât mai tentante, amintind limba originară a lui Dumnezeu, înainte de Turnul Babel: „…Umblă mai iute, sfinte Leandre/ Me polo tute/ Ta pala mande/ Sus, pe coline/ Frate Oricine/ Ea, după tine,/ Tu, după mine! (…) Tare-s supărat, pe lume,/ că eu trec şi ea rămâne/ Călător, lunecător,/ azi fecior, mâine urcior./ Ori din stele, ori din Joi,/ Ori din urmă de strigoi!…/ Aleargă, iute,/ foşnind ghirlande,/ me pala tute,/ Tu pala mande!…/ Mă strigă umbra, mereu…/ Cine iese-n locul meu?…/ Azi o naştem pe Alcest/ Testimonium ludes est!…/ En ten tin/ Ce joc sublim/ Tot cu uşa încuiată/ Şi urechea astupată./ Şi-atunci, pe văz am intrat/ Şi te-am găsit fulgerat./ Bate vântul pe de-a-ntregul,/ Ţi se vede trupul negru/ An, dan, dani, dez/ Zizi, mani, frez/ Mani, pomparez…”
Poezia lui Cezar Baltag era, astfel (şi) „oximoronică”, pentru că aparţinea când „lumii negre”, când celei „albe” şi sinestezică – „a urechii care vede”: „sunete magice”, „nonsensuri”, „jocuri”, (con)ducând lectura spre „misterium tremens”, apoi „fascinans”; sintagme obscure, însă extrem de „chemătoare” şi ispititoare, descântece şi blesteme. Creaţia (beletristica) lui Cezar Baltag reprezintă „o nostalgie a intelectualului”. Ea a fost cu putinţă a fi concepută, produsă, rostită, în ritmuri, sonuri, foneme, doar de un spirit genuin-genial; sau în concepţia clasică a unui Schiller: „naiv/sentimental, deschis”, ori „ariadnic, epifanic”, ori „criptic”. Astfel, afirmă Ion Predescu, în exerciţiul său de admiraţie, poezia lui Baltag devine „memorabilă, imperceptibilă”, „fulgurantă, nedemonstrabilă”, chiar „mistică”, continuând să sporească „lumina”, nu să o „înceţoşeze”. Oximoronic, sau sinestezic se amplifică (şi) conceptele: „ochiul-vorbind” sau „tăcând-sugrumat”, alături de cuvinte-metafore. Privirea: „văzul”, „orbirea”, visul, clipirile-secunde, zarea… Fâlfâirile „vălului” şi „zefirului” – elemente, imagini şi simboluri ale unei retorici moderne şi (post)moderne. În acest chip, tragismul gândirii (şi creativităţii) lui Cezar Baltag e „înălţător-eliberator” – prin cuvânt şi imagine: sonurile, privirea (vederea), „icoana Lumii”, viziune în aceeaşi vreme artistică/filosofică; însă şi estetică şi, paradoxal, concepţie profund religioasă. „Om de munte” (ca şi Predescu, „biograful său de idei”, din Bărbăteştii Hurezilor), fiu al preotului „Porfirie Baltag”, din codrii Basarabiei – suflet „aspru şi auster”, Poetul nostru nu mai este tentat să iniţieze, să explice, să „demonstreze” Facerea acestei lumi, ci să o „inspire”. „Orfic” (tracic), (pre)creştin, „umbros”, dar şi „transparent”, Poetul este, fără orgolii, în apropierea lui Isus: „…Cel neprihănit/ Care priveşte în ochii Tăi şi spune:/ «Tată/ a venit ora/ şi eu nu mai sunt în lume./ Însă ei sunt/ Şi le-am dat numele Tău./ Şi eu plec, din Lume./ Iar Lumea am învins-o!…/ Şi pentru ei mă voi ruga./ Şi-i seară, acum./ Şi vin la Tine!…»”.
Poet, eseist, traducător, exersându-se în studii de mitologie şi filosofia culturii şi a fenomenului religios, „erudit”, însă, şi „inspirat”, Cezar Baltag a fost un scriitor (accentuăm: român-basarabean) important şi cunoscut, având o rubrică permanentă de poetică, în „România literară”, reprezentant de seamă al generaţiei ’60 şi al „primenirilor” (schimbărilor, spunem azi) aduse de ea. Prof. dr. Ion Predescu a prilejuit un studiu al operei sale complexe, de o mare însemnătate; un adevărat maraton al ideilor şi conceptelor; „un Google personal”, cum a metaforizat Eugen Negrici; sau cum numeşte Livius Ciocârlie, în Prezentarea sa, eşafodajul de idei al lui Ion Predescu: „o iniţiativă salutară – aceea de a-l scoate pe Cezar Baltag dintr-un con de umbră, care îl acoperă, de la un timp, ca şi pe alţi congeneri ai săi”.
Prof. dr. Ion Predescu a structurat în vol. CEZAR BALTAG, CONCEPTUL ŞI PRIVIREA un aparat critic şi intelectual re-descoperitor; o întreprindere remarcabilă, privitoare la un Poet-intelectual, care s-a realizat, cu îndârjire, sub aspre vremi politice; şi care nu poate fi uitat.
CONSTANTIN ZĂRNESCU