Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

25 septembrie 2020

În exclusivitate pentru „Curierul de Vâlcea”: SĂ CUNOAŞTEM ISTORIA, MAI ALES PE ACEEA NEOFICIALĂ


• interviu cu JESÚS ÁVILA GRANADOS, scriitor spaniol, prezent în Vâlcea, între 14 – 21 mai, la ediția a VI-a a Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, prilej cu care vor acorda autografe pe romanul său „ULTIMUL ERETIC” (prima parte), apărut recent la Editura „Antim Ivireanul”

SPANIOLJurnalist şi scriitor de profesie şi vocaţie, având 43 de ani de activitate în comunicare, de la practica jurna­lismului liber şi independent, a investigat punctele cheie ale istoriei oculte şi a parcurs ca un adevărat călător în timp peste 50 de ţări, specializându-se în culturile margi­nale uitate. De două ori decorat de Consiliul Europei cu distincţia de cel mai bun jurnalist al continentului, Jesús Ávila Granados deţine peste o sută de premii, atât naţionale, cât şi internaţionale pentru munca sa în proiectarea valorilor popoarelor şi oamenilor. Ca scriitor, este autor a 106 cărţi, dintre care cităm: „Firimituri care au făcut istorie”, „Mitologia templieră”, „Mitologia catară”, „Mitologie celtică”, „Itinerarii în Spania” (enciclopedie în 8 volume), „Cartea neagră a istoriei Spaniei”, „Prin Spania ocultă”, „Umbra cardinalului” și „Templierii în regiunea Maestrazgo”.
Cartea sa, Ultimul eretic (traducere de Gabriela Banu) al cărei prim volum a apărut de curând, cel de-al doilea fiind programat să apară în această toamnă, consemnează mărturia catarului Guilhelm Belibaste, ultimul reprezentant al cultului, prins, torturat şi ucis din ordinul papalităţii.
Aureliu Goci (A. G.): Sunteţi un pasionat cercetător al istoriei şi un scriitor de succes. În ce măsură se reflectă istoria în romanele dv., cât este realitate şi cât imaginaţie?
Jesús Ávila Granados (J. A. G.): Din cele 106 cărţi scrise şi editate până acum, numai trei sunt romane istorice; celelalte, cu excepţia a trei po­­vestiri didactice, sunt eseuri. Deci, înţelegeţi importanţa pe care a avut-o pentru mine baza reală a evenimentelor istorice. Dar există multe forme de a transmite istoria. Scriitorul are obligaţia să ajungă la cititor cu fluiditate, să-l facă să fie motivat pentru a citi, să-l facă să participe la aventura din carte. Recunosc că eseul are multe limite în acest sens; când am descoperit romanul istoric am înţeles frumuseţea artei literare li­be­re care face să vibreze spiritul cititorului, cu atât mai mult când este un roman istoric povestit la persoana întâi. Dar există şi un angajament atunci când transmiţi un adevăr istoric, fiindcă – în coordonatele timpului şi spaţiului, istoria trebuie să se desfăşoare coerent, respectând princi­pi­ile momentului istoric relatat, până într-acolo încât cititorul să aibă îndoieli dacă e vorba de un fapt istoric real sau este libertatea asumată de autor. În cărţile mele e greu să separi cele două elemente, fiindcă se comple­tează, atât în descrierile ambientale. cât şi în cele ale protagoniştilor care trebuie să poarte greutatea unui argument de anvergură.
A.G.: Care a fost cartea dv. de debut literar şi ce ecou a avut?
J. A. G.: Deşi scrisesem şi publicasem câteva cărţi, cred că lansarea operei „Temniţe care au făcut istorie” (ed. Planeta) în 1992 a însemnat începutul carierei mele literare, activitate pe care o împletisem începând din 1972, cu aceea de jurnalist de pagini culturale. Cartea amintită era un eseu în care relatam episoadele cele mai îngrozitoare din istorie, suferite de deţinuţi din diferite părţi ale lumii şi care au scris povestea vieţii lor cu lacrimi şi sânge; majoritatea au fost condamnaţi pe nedrept. Aşadar, nu era vorba să descriu doar aceste scenarii oripilante, în care lumina soarelui era un lux, iar lipsa hranei, a apei, a aerului reprezenta norma; a trebuit să-l introduc pe cititor în mintea acelor nefericiţi care au suferit lucruri indescriptibile, şi care, în majoritatea lor au trecut neobservate de către istorici. Cu această carte am intrat pe uşa din faţă a literaturii ca gen creativ şi am câştigat respectul criticii în adevăratul înţeles al cuvântului.
A.G.: De ce v-aţi oprit asupra catarismului – din pasiune istorică sau pentru a ilustra importanţa libertăţii de conştiinţă? Sau poate amândouă?…
J. A. G): Catarismul, mai bine-zis această perioadă istorică a evului mediu, a apărut chiar dintr-o parte a primei mele opere, dar mai apare tangenţial şi în altele şi, pe măsură ce analizasm acest episod dantesc din epoca medievală, înţelegeam câtă lipsă de informaţie există în societate în privinţa catarismului, chiar şi în Franţa, deşi este vorba de un episod din propria istorie. De aceea, trebuia să scriu o operă deosebită care, sub forma unui eseu, să scoată la lumină detaliile catarismului de la început şi până la sfârşit şi să fie o carte uşor de consultat, la îndemână; aşa a apărut „Mitologia catară” (Ed. Martinez Roca), în 2005. Apoi, după ce cartea a câştigat un loc deplin în societate şi multe universităţi au trecut-o pe lista lecturilor obligatorii, m-am hotărât să creez un roman istoric care să descrie agonia catarismului narată de unul dintre principalii protagonişti ai acestui curent socio-cultural şi religios. M-am documentat privitor la Guilhelm Belibaste, ultimul perfect al catarismului occitan. Pentru aceasta, i-am studiat cu atenţie toată viaţa, m-am deplasat în sudul Franţei de multe ori şi am analizat istoria care a învăluit cumplitul episod medieval, dând la iveală cartea „Ultimul eretic”.
A.G.: Credeţi că tânăra generaţie are de învăţat din istorie? Detaliaţi, vă rog, acest aspect.
J. A. G.: Fără îndoială că tinerii secolului XXI au datoria şi obligaţia de a cunoaşte istoria; dar nu istoria pe care o impun cărţile oficiale, ci aceea marginalizată de anumite circumstanţe temporale. Eu, în calitate de conferenţiar, am descoperit un mare interes la mulţi dintre tinerii care asistă la prelegerile mele, mai ales când descriu momente care nu apar în cărţile oficiale, şi mulţi iau notiţe, iar interesul este şi mai mare atunci când conferinţa este însoţită de imagini digitale proiectate pe ecran.
A.G.: Omenirea a avut o dezvoltare ciclică şi de multe ori anumite aspecte ale istoriei aproape că s-au repetat: cauzele războaielor, înflorirea şi decăderea imperiilor, curentele artistice… Se poate face vreo paralelă între problemele Europei contemporane şi elemente ale epocilor trecute?
J. A. G.: Într-adevăr, istoria marchează unele cicluri de dezvoltare, în care noi mişcări culturale înlocuiesc formele anterioare; tot aşa se întâmplă şi cu războaiele dintre puteri, ţări, naţiuni, popoare care se distrug în mare parte şi care aduc suferinţe mai cu seamă sectoarelor celor mai vulnerabile, cum sunt femeile, copiii sau bătrânii. Lumea occidentală europeană, de la Carpaţi la Atlantic şi de la Mediterana la Marea Baltică nu a fost o excepţie – multe războaie au avut ca scenariu bătrânul continent. În prezent, avem o problemă comună, aceea a primirii de refugiaţi care, din Siria, vin la frontierele noastre să creară ajutor pentru supravieţuirea unor familii întregi.
A.G.: Ce planuri aveţi pentru viitorul apropiat?
(J. A. G): Acum mă aflu în plină campanie de promovare a ultimei mele cărţi, tot un roman istoric, care relatează, la persoana întâi, viaţa unui medic care s-a făcut cavaler templier şi, deci, din aşezarea templierilor, numită „encomienda”, din Barcelona, este trimis în Ţara Sfântă; aici, de la căderea oraşului Accra, a trăit momentele cele mai cumplite în anul 1291. Cartea, „Confesiunea. Medicul templier”, (ed. Octaedro), a avut parte de o critică mai mult decât favorabilă. Şi, în ceea ce priveşte viitorul, mai am planuri pentru alte cărţi, atât istorice, cât şi eseuri sau romane istorice.
A.G.: Vă mulţumesc!
A consemnat Aureliu GOCI

Alte articole de la Cultura