Frazând segmentele istoriei, care nu este o poveste frumoasă
• „Relaţii diplomatice Româno-Italiene 1918-1940”, de Lilian Zamfiroiu
Ar fi de discutat dacă istoria, ca ştiinţă, devine, pentru lectorul de astăzi, scriitură, memorabilă şi pentru dialog, panoramată fără irizări, subsecventă, însă, cu stilistica mesajului comunicaţional.
Într-o operă celebră, „Istoria romană” (Cuvânt înainte de Acad. Emil Condurachi. Traducere de Joachim Nicolaus, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1987), Theodor Mommsen aserţiona: „Arta de a măsura supune omului lumea; arta de a scrie face însă să devină nepieritoare cunoştinţele sale, cum el nu este; amândouă îi conferă, ceea ce natura i-a refuzat, atotputernicie şi eternitate. Este dreptul şi datoria istoriei să urmărească popoarele şi pe aceste căi. Pentru a se putea ajunge la măsurătoare, este necesară, în prealabil, dezvoltarea unor concepte: cele de timp, spaţiu şi greutate, întreg compus din părţi egale, mai exact numărul şi sistemul numeric. Pentru aceasta natura oferă, ca puncte de reper mai apropiate, pentru timp – reîntoarcerea soarelui şi a lunii sau ziua şi luna, pentru spaţiu – lungimea piciorului uman, care măsoară mai uşor decât braţul, pentru greutate – povara pe care bărbatul o poate cântări cu braţul întins (librare) sau «greutatea» (libra).”
Retorica perioadei citate, esenţializând palierele istoriei, în formularea Şcolii de la Annales sau, în termenii lui Arnold J. Toynbee („Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI” de D. C. Somervell. Traducere de Dan A. Lăzărescu. Bucureşti, Humanitas, 1997) – „o nemesis a creativităţii: idolatrizarea unei instituţii efemere”; „intoxicarea prin biruinţă”; „schisma şi palingeneza”; „Mântuitorul operând cu maşina timpului” – presupune un tip de lectură unde politropia în sine se desfoliază în lexeme şi contexte, în aparenţă de o receptare fulgurantă, în realitate cu sensul la urmă, în spiritul contextului din titlu: „Doloris / Sopitam recreant volnera viva animam (Rănile vii trezesc sufletul amorţit de durere)” / Anon.
Volumul lui Lilian Zamfiroiu „Relaţii diplomatice româno-italiene” (1918-1940), Editura Tritonic, semnifică scriitura care îmbrăţişează istoria, din mentalul, elaborat în caligrafia literei şi „pivniţele” subsecvente diplomaţiei.
Denotativ, auctorial, folosind documentul cu sensurile la vedere, exhaustiv şi contextualizând livresc, cartea lui Lilian Zamfiroiu propune nu numai mesajul comunicaţional ci şi stilistica mesajului comunicaţional pentru a panorama inedit o istorie, a normalităţii, după care adevărul nu înseamnă şi dreptate.
Lilian Zamfiroiu apelează la documente, citează bulversant, pe fiecare pagină (actanţi, decor, istoria cu sau fără finalităţi, cu sau fără sens, hazard şi strategiile antropocentrismului de fapt, între „răpiţi sau dăruiţi de zei”, cu sintagma lui Horia Roman Patapievici în alt context evident): „În ziua următoare, Gigurtu şi Manoilescu, însoţiţi de R. Bossy, au o întrevedere, la Plazzo Chigi, cu contele Ciano şi Pelegrino Ghici (ministrul Italiei la Bucureşti). Debutul convorbirii nu a fost „prea reuşit” – realitate consemnată de Raoul Bossy în memoriile sale – pentru că ministrul italian al Afacerilor Străine a adoptat o „atitudine bătăioasă, căutând să-l imite pe socrul său, cu ochii fulgerători şi o faclă aruncată până afară”. A reamintit unele episoade ale relaţiilor italo-române şi a stăruit asupra acelor români „al căror nume este scris în cartea neagră a istoriei” Italiei. Între aceştia îl menţionează pe N. Titulescu, „care a îndrăznit să ne considere sălbatici”. Aşadar, Ciano plătea nişte poliţe. După această „ieşire” menită să intimideze, Ciano a pus întrebarea: ce socotesc românii că pot face pentru a se împăca „definitiv” cu ungurii? Răspunsul l-a dat prim-ministrul român, care a apreciat că se impune efectuarea unor negocieri, însă numai „pe baza schimbului de populaţie”. Guvernul român este dispus să cedeze o suprafaţă de aproximativ 12.000 km2, într-o regiune din vestul României, în care să fie masaţi maghiarii din Transilvania.”
Cartea aşa se desfăşoară consemnând ceea ce istoria a parcurs, autorul interpretând holistic ceea ce se desfăşoară în particular înţelegând că de fapt raţionalul nu este şi raţiunea.
Sigur străfulgerările scriiturii devin stil cu persuasiunea sensibilităţii istoricului. Faţă de istoriografia cu altă bibliografie, Lilian Zamfiroiu propune un parcurs, deşi evenimentele prezentate sunt tragice, al jovialităţii comunicării, desfoliată acum, cu originalitate evident, din „pana” acad. prof. Ioan-Aurel Pop, frazând uneori pentru bucuria imaginarului care „îmbărbătează” posesiunea realului.