Focul cel mare de la 1847

Am putea să ne imaginăm cum au arătat casele Râmnicului medieval, folosindu-ne de diferite informaţii trans­mise de diverşi călători care au străbătut urbea noastră. De la străinii primei ju­mătăţi de veac XVII ne-au rămas impre­siile despre mărimea oraşului. Negus­to­rul italian Bartolomeo Locadella spunea că „Râmnicul este printre cele mai mari oraşe ale ţării” în vreme ce Paul de Alel îl numeşte „Râmnicul Mare”.

Contele rus Alexandru Langelor scrie, la 1791 că „ordinea oraşelor Ţării Româneşti după mărime este Bucureşti, Târgovişte, Craiova şi Râmnicul”.

Hotarul acestui oraş, central situat pe platforma pe care dealul Capela o face spre Olt, cuprins între limitele ipote­tice: biserica domnească cu hramul Buna Vestire, Bărăţia catolică şi la nord, Episcopia.

Pe uliţele strâmte şi mereu întorto­cheate, casele construite în cea mai mare parte din bârne de salcâm aco­pe­rite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defecte care erau permanent un material inflamabil pentru cea dintâi scânteie rătăcitoare.

După un timp relativ scurt, în faţa unor astfel de nenorociri, oamenii se apucau din nou să-şi refacă aceste locuinţe după exact acelaşi tipar ca şi cum cauzele năpastei nu i-ar fi apăsat ci doar lipsa banilor pentru o casă sigură.

Fără îndoială că luând măsurile necesare de prevenţie, focurile ar fi fost cu totul şi cu totul mult mai puţine sau mai devastatoare. Din păcate, sărăcia a dictat iar focurile n-au fost puţine deloc iar consecinţele lor pe măsură, atâta vre­me cât în mai toate curţile gospo­darilor se găseau căpiţe şi clăi de fân, grămezi de coceni şi nuiele. Excepţie făcea nu­mai centrul comercial.

Trebuie spus că incendiile au fost destul de dese în diferite puncte ale oraşului pentru simplul motiv că majoritatea construcţiilor erau din lemn. Rata acestor focuri a impus ridicarea unui observator (foişor) de unde să se poată observa cu uşurinţă punctul de unde a izbucnit nenorocirea dar şi pentru a grăbi intervenţia.

Din a doua jumătate a secolului XIX, Râmnicul începe să ia distanţă de aceste catastrofe, istoria urbei nu mai consem­nează focuri mari cu efecte devastatoare asupra locuitorilor şi locuinţelor.

S-au luat măsuri de sistematizare a străzilor care au fost lărgite şi îndreptate, ridicarea edificiilor nu a mai căzut pradă hazardului, locurile au fost parcelate iar în construcţie începe să se rarefieze folo­sirea materialelor inflamabile în favoarea tablei şi ţiglei. Cea mai importantă mă­sură a fost însă crearea celor dintâi unităţi de pompieri, dotate corespunzător pentru nevoile acelor timpuri.

Lista incendiilor devastatoare con­sem­­nate în Râmnic trebuie începută la 1735 când, în urma războiului dintre turci şi nemţi „o parte din Râmnic a fost ruinat de armatele străine iar Episcopiei i s-a dat foc”.

Peste alţi doi ani, oraşul, luat în stăpânire de nemţi, cade în mâinile otomanilor care trec prin foc toate locurile sfinte ale Râmnicului.

La 1738, turcii îi goniseră deja pe nemţi din judeţ iar prada şi robia erau legea lor, bisericile rămase în picioare fiind transformate în grajduri.

La 1770, este rândul ruşilor să dea foc Râmnicului.

Între 1787-1792, pe durata războiului ruso-turc-austriac, oraşul este incendiat de mai multe ori.

1847 aduce şi marele incendiu care mistuie cea mai mare parte a aşezării: episcopia, seminarul, şcoala primară dar şi cea mai mare parte a caselor din zona centrală a Râmnicului. Totul se desfă­şoa­ră la 7 aprilie, ziua în care cenuşa înghite peste jumătate din ceea ce însemna la vremea aceea Râmnicul Vâlcii! Episco­pia şi seminarul sunt primele clădiri recons­truite de episcopul Calinic iar trau­ma aduce şi modernizarea mult întâr­zia­tă a oraşului. Prima ţintă este lărgirea şi modernizarea Uliţei Mari, Calea lui Tra­ian de azi. Piatra de râu şi lumina felina­relor cu lumânări mari la început, şi mai târziu petrol aduc Râmnic mai aproape ca niciodată până atunci de civilizaţie.

Către cinstitei ocârmuiri a Judeţului Vâlcea

Focul cel mare s-a început de la casele lui Leopold Tâmplarul, pe care el le ţine cu chirie, şi fiindcă acel foc nu se datoreşte pe dinăuntru, ci pe dinafară, deasupra învelişului după cum mărturisesc persoanele ce lau văzut întâiaşi dată la începutul lui adică dumnealui Ghiţă Golescu, dum­nealui pitaru Luca Pleşoianu şi dum­nea­lui, pitaru Costache Olănescu, căci eu nu mă aflam aici, rog cinstita ocârmuire să bine voiască a cerceta prin oameni de credinţă şi de conş­tiinţă dacă s-au aprins coşul acelei case şi din pricina acestuia s-au aprins şi casa s-au dacă podul are vreo ferestruică în podul casei pe care să fie scăpat scântei precum se zice din zvon.

Această cercetare se poate face cu înlesnire căci din norocire coşul sub care au fost foc pe vatră într-acea zi se afla rămas în fiinţă, iar desco­perirea ce se va găsi prin cercetare, rog cinstita ocârmuire să bine voiască a mă da în cunoştinţă spre a se vedea până unde se poate merita familia hula celor răi şi compătimirea celor buni, căci aceştia familie nu i-au rămas decât hainele cu care se aflau îmbrăcaţi fără să aibă altă stare sau venit cu care să se sprijinească

C. Căpăţâneanu

1847

1849 este anul unei ierni cumplite şi a unei ninsori fără precedent care a distrus numeroase acoperişuri.

1860 este anul în care francezul Lancelot simte şi descrie marea schim­bare în bine a cetăţii faţă de precedenţii cronicari, mai precis cei de la 1731: „Râmnicul are case pretenţioase alături de colibele de lemn comune oraşelor româneşti”.

La 26 august 1880, se trece la dărâmarea tuturor prăvăliilor ruinate de la stradă, de pe parte de sud şi răsărit de pe strada Traian, luminându-se perspec­tiva bisericii Cuvioasa Paraschiva.

Vă prezentăm un extras din cores­pon­denţa departamentului treburilor din lăuntrul cu prefectura judeţului Vâlcea în legătură cu focul cel mare din 1847: „Cu referire la arderea unei părţi din oraşul Râmnic, în urma unui incendiu care a izbucnit întâmplător la 7 aprilie, listele cu pagubele suferite locuitori şi măsurile luate pentru ajutorarea sinistraţilor, statul care acordă 80.000 lei, la care se vor adăuga şi listele de subscripţie lansate în judeţ. Împărţirea banilor se va face de o comisie condusă de marele logofăt Ion Bibescu. Autoarele sunt şi pentru reface­rea şcolii normale şi a arestului preventiv. Înlăturarea ruinelor seva face prin munca prestată de locuitorii satelor, în cadrul celor şase zile de prestaţie.

Foişorul de foc este punctul de ob­ser­vaţie permanentă a oraşului medie­val, folosit de echipele de pază ale ora­şu­lui împotriva focului. Data exactă a foi­şo­rului de pe Capela nu este stabilită din punct de vedere istoric. Ridicat sub formă de platformă, probabil pe această platformă stătea de veghe şi zi şi noapte un pompier a cărui misiune era sem­na­li­zarea izbucnirea focului la unitatea sa din apropiere.

O altă informaţie despre foişorul de foc de la Râmnic ne este oferită de car­tea profesorului universitar I. Simionescu cu titlul „Oraşe din România cu 80 figuri”, p. 211-214: „…Urcându-te în Foişorul de foc făcut din scânduri, aşa de şubred încât te aştepţi să fie luat de cel dintâi vârtej de furtună năprasnică, cuprinzi toată întinderea de case când mai dese, când mai rare, până-n dunga sclipitoare a Oltului…”Probabil că noua construcţie a foişorului este realizată în prima decadă a secolului XX. De remarcat este şi faptul că la finele anilor 1940, din întreaga construcţie nu mai rămăsese decât camera de la parter, şi aceasta aproape complet distrusă.

Trebuie amintit că o parte a foişorului era din zid, de fapt o singură cameră nu prea mare, însă ceva mai înaltă cam de 2,5-3 metri. Deasupra acestei camere, avea o construcţie frumoasă de lemn, o platformă înconjurată pe toate laturile de o prispă de unde se putea vedea toată panorama oraşului. Acoperişul construc­ţiei era în patru ape sub forma unui trunchi de piramidă.

Aşa cum le este obiceiul de la facerea lumii, vremurile s-au schimbat şi se schimbă mereu. Modernizarea a cu­prins şi învins acel Râmnic, foişorul de foc nu mai este decât o amintire îndepăr­tată peste putinţă a unor timpuri de-al căror parfum rămânem impresionaţi, dacă nu chiar îndrăgostiţi.