Du-te la...

Intonarea Imnului Național de Ziua Râmnicului

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

19 iulie 2019

Eroul Costică, mort fără lumânare


Advertisements

Premierul britanic David Cameron a pus o simbolică lumânare la Clubul Colectiv, unde au murit arși 60 de cetățeni români, cei mai mulți tineri. Tragedia nenorocită din acel club a devenit simbol al tragediei naționale. Merg acolo, ca la un parastas de pomenire, familia regală a României, președintele polon, premierul britanic azi, un muzician celebru acum două săptămâni, vedete rar întâlnite în cimitire, președintele Johannis, de două ori, miniștri, bogătași, plebe. Cei mai mulți se regăsesc filmați, seara, în emisiunile de știri. Uitându-se spre aparatele de luat imagini, cu un gest al mâinii care indică traseul unei nevăzute lacrimi, te încearcă bănuiala dacă cumva au mers acolo spre a fi remarcați public. Nu, nu poate fi adevărat. Îndurerările la care consimt cu un suspin și o lacrimă, chiar nevăzută, nu pot fi decât sincere. Regii, președinții, premierii, muzicienii, actorii sunt mânați de o suferință reală, de parcă lor le-au murit urmașii și nu amărâților de părinți rămași orfani de copii.
Am trecut și m-am oprit din nou, pe drumul asfaltat dintre București și Ploiești, în fața unui monument care e postat la intrarea într-o biserică, undeva pe dreapta. În marmora cafenie și în piatra cioplită oblic stau înșirate numele a zeci de tineri care au căzut în primul mare război, terminat cu reîntregirea neamului și în al doilea mare război terminat prost, cu rămânerea țării sub sovietici o jumătate de veac aproape. Îi cheamă Gheorghe și Costică și Damian și Ion și iar Constantin și Vasile și Marin și iar Ion și Ion de trei ori, de parcă Ion a fost ales anume de gloanțe și tot nume neaoșe de nu se mai isprăvesc. Ieri, la Sângeru, găsind biserica de vis-à-vis de casa mea deschisă, m-am plimbat iar singur prin ea și am tot privit, în pronaos, un șir de Costică și Gheorghe și Ion, morți în cele două războaie mari, puși acolo ca un pomelnic de cel ce-a refăcut pictura bisericii, nimeni altul decât bunicul meu de tată, Victor Avramescu, mort și el demult. E liniște lângă aceste nume de pomelnic. Atâta liniște de se aude uitarea trecând prin ele.
Când eram foarte tânăr, ajuns eu în Polonia, într-un schimb de gazetari între ziarul la care lucram, „Orizont” din Vâlcea, și unul polonez, am fost dus de colega mea varșoviană în diverse locuri unde erau pomeniți morții lor tragici. Toți morții sunt tragici. Ai lor păreau mai tragici decât ai noștri fiindcă peste tot erau lumânări aprinse. Zi și noapte. Martha Ceaplinska se numea frumoasa colegă poloneză care a venit la Vâlcea, unde i-am fost gazdă, iar eu am fost la ea oaspete după o lună numai. Am remarcat că în toate locurile unde muriseră polonezi, cei mai mulți în războaie de salvare a sufletului național, Martha punea o floare și lăcrima. Lăcrima nu pentru a mă impresiona pe mine – am văzut-o lăcrimând și altfel – ci pentru că simțea că o zguduie plânsul pentru moartea alor ei. M-am întors acasă cu această amintire de care memoria mea nu s-a dezlegat. De ce sunt la noi toate locurile unde stau îngropate oasele atâtor oameni tineri care au murit pentru țară uitate? Dacă nimeni nu se simte dator să aprindă o lumânare, să așeze o floare, ce altceva să însemne decât uitare? (…)

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Fraze