Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

16 septembrie 2021

Dragobetele e sărbătoarea tinereţii şi a iubirii româneşti!


• sărbătoare cu rădăcini precreştine, ziua dragostei se încăpăţânează să înfrunte vremurile şi importurile

Impunerea forţată şi artificială a Valentine’s Day a obligat românul să-şi amintească de ziua lui dedicată iubirii. Regăsirea Dragobetelui devine din ce în ce mai puternică de la an la an iar bucuria şi gustul unei sărbători 100% româneşti concurează puternic importurile ame­ricane.

Unii filologi susţin că numele „Dragobete” provine de la două cuvinte vechi slave „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alţi filologi susţin că vine din cu­vintele dacice „trago” – ţap (mai târziu devenit „drago”) şi „bete” – picioare. Ţapul simbolizând la români fecun­di­tatea!

Există şi ipoteza că „Dragobetele” se traduce prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumina” şi „betel”- „casa lui Dumnezeu”.

Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creştine a „Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, săr­bătoare numită în spaţiul slav „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat această denumire din slavă, aşa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea „Dragobete”

Oricum ar fi, încă de pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primă­vară, Logodnicul Păsărilor). Probabil că luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (uneori ziua ieşirii ursului din bârlog). Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezo­nanţă cu ea.

Cine este Dragobetele?

Divinitate mitologică similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care, ca un „naş cosmic”, oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” în această zi. Motivaţia preluării obiceiului pă­să­rilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însem­nând chiar „mesaj al cerului”. Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui făcându-se petreceri (fără inde­centele evenimentelor similare zilelor noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii…

Înainte de vreme, pretutindeni prin sate se auzea zi­cala: „Dragobetele sărută fetele!”. Credinţa populară româ­nească spune că toţi cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Aşadar: dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece de dragoste), dacă vremea era urâtă se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri şi de poveşti.

De Dragobete, se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori, le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge. În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grija pentru că avea proprietăţi magice (se spunea că e „născută din surâsul zânelor”) şi putea face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Daca nu erau omăt şi fragi, fetele adunau apa de ploaie (pentru spălatul părului) sau de izvor atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă, în sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Daca flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Săru­tul era logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.

Comunitatea este foarte interesată de ce se întâmplă, deoarece încă de pe acum se poate afla la ce nunţi vor merge toamna. După-amiaza are loc petrecerea, unde toată lumea, fie că este membru al unui cuplu, fie că nu, dansează, cântă, se simte bine fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul şi mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, pă­sărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Drago­bete. De multe ori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, ca să le meargă bine peste vară.

Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, în ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie „pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor.

24 februarie este şi ziua când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Poți comenta aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Uncategorized