Du-te la...
Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

15 noiembrie 2019

De marți dimineața, Cel mai proaspăt dar și cel mai vârstnic maior al Armatei Române are 105 ani


• Aurel Antonie, din Romanii de Sus, este veteran al Celui de-Al Doilea Război Mondial și are o poveste de viață deosebită
Marți dimineață, colonelul Cristian Arinton, comandantul garnizoanei Râmnicu Vâlcea și lt.col Nicolae Olaru, șeful CMJ Vâlcea, l-au vizitat pe veteranul Aurel Antonie, unul dintre puținii militari vâlceni supraviețuitori ai războiului mondial din anii 1939-1945. În vârful unui deal din Romanii de Sus, militarul care, sâmbătă, va împlini 105 ani de viață i-a primit extrem de emoționat pe capii armatei din județul nostru. Între cadouri și felicitări, diplome și un tort aniversar, bărbatul care și-a petrecut aproape un deceniu al tinereții sale prin lagărele staliniste a fost ridicat la gradul de maior, o distincție care l-a tulburat vizibil. Asta în condițiile în care viața nu se prea poate spune că l-a scutit de trăiri și emoții puternice. Nici nu se putea altfel pentru un orfan al Primului Război Mondial și un prizonier al Celui de-Al Doilea.
Stagiul militar l-a efectuat în perioada ’36-’39, în Drăgășani, la Centrul I Jandarmi. Arma — securitate, specialitatea — pușcaș, funcţia — comandant de grupă la Corpul 1 Armată de la Craiova, Divizia 11 Infanterie, Legiunea Jandarmeriei Olt: „În ’43, ne-au trimis la Chişinău, pentru că civilii făceau reclamaţii că li se fura din case. Erau doar femei văduve. Au plecat un batalion de români şi două divizii de nemţi. Mobilizaseră pe toată lumea, pentru că nu mai erau oameni. Nici nu mai conta, bătrân, tânăr… Când au ajuns, nu mai era nici picior de rus în Chişinău. Aflaseră de venirea lor şi plecaseră. Doar noaptea auzeai avioanele şi puştile cu lunetă. Am prins doar un rus. Se paraşutase noaptea la spital şi a rămas agăţat într-un pom. Era amărât şi bolnav. În schimb, am căzut noi prizonieri. Tot batalionul. Trei zile mai târziu, când a fost vânzarea, ştiţi voi… Unitatea mea a păzit divizia. Nu am fost în linia 1. Din cei cu care am plecat, doar doi oameni am pierdut, unul din Gorj şi altul din Drăgăşani. În rest, după opt ani de prizonierat, cu toţi ne-am întors în ţară“.
Prizonier în Odessa, Siberia, Turkistan și Stalingrad, a lucrat la pădure, la canalul Volga-Don, la șosele, căi ferate, în port și în fabrici: „Am plecat cioban la război. Nu aveam nici o meserie. Dar, în lagăre, dacă îţi făceai norma, mâncai; dacă nu reuşeai, făceai foamea. Aşa că am trecut prin toate meseriile: la ce m-au pus, aia am făcut! Primeam sarcinile de dimineaţă și, la 16:00, veneau rușii și ne luau în primire. Pe ce lucrai astăzi, mâncai mâine. Subofiţerii și soldaţii aveau o raţie de 15 grame de grăsime pe zi (margarină). Ofiţerii, 20 de grame. La început, erau 28.000 de prizonieri într-un lagăr, patru bucătării și, o dată pe zi, primeau mâncarea. Pentru ruşi, n-a contat naţia prizonierilor. Toţi aveau acelaşi program. Şi, cel mai important, ţineau la igienă. Să fi avut haina 1.000 de petice pe ea, dar să fie curată. Când ne-au luat, eram plini de păduchi. Parcă îi văd şi acum, nişte orătănii cu coadă! În Siberia, prizonierii au fost duși cu trenul și o lună au lucrat la pădure. Apoi, m-au mutat în Turkistan, unde am stat cel mai mult. Am lucrat la o șosea și la o cale ferată. Ţin minte că, într-un munte, au băgat 60 de vagoane de trotil, ca să iasă cu drumul pe partea cealaltă. Am săpat fântâni de 100 de metri adâncime, le-am umplut cu trotil şi i-am dat foc cu fitil detonant, de departe, cum ar fi de aici la Vâlcea. Şi, la distanţa aia, tot s-au spart geamurile, s-a zguduit pământul şi muntele doar s-a umflat în sus.“
Viața l-a dus din Turkistan, înapoi spre vest adică la Odessa, unde a lucrat doi ani în port, la o fabrică de armături (motoare de vapoare și mașini). A fost lăcătuș mecanic. Lucrau acolo 200 de ruși și 100 de români. Cea mai bună perioadă din prizonierat aici a fost. Ultimul lagăr a fost Stalingrad, pentru aproximativ trei luni, unde a asamblat barăci. Când a venit momentul eliberării: „Într-o zi, am văzut un afiș pe poartă în care scria că toţi prizonierii de război se vor repatria. Nu a trecut mult și, lucrând la barăci, aud cucul cântând. Noi, care nu văzusem de cinci-şase ani animale sau păsări, am zis: a venit cucul pe front, gata, noi plecăm! Deja începuseră să vină cei din schimbul doi al lagărului de la Stalingrad, prizonierii japonezi. Ne-au ţinut o săptămână în carantină înainte să ne dea drumul. Românii puseseră bani la şosete, pentru acasă. Ne-au luat tot. Eu cumpărasem deja un costum din banii strânşi. Am fost inspirat. Am venit cu el acasă, îl am şi acum! Primii prizonieri eliberaţi au fost sârbii. După ei, au urmat celelalte naţii. Ne-au îmbarcat în bou-vagoane, dar organizate milităreşte. Cu bucătărie. Am coborât la Sighişoara. Noi am fost 18.000 de prizonieri, nemţii erau vreo 10.000 şi nu ştiu unguri câţi au fost. În ţară, am ajuns în ’51 și ne-au băgat direct la închisoare. Apoi, ne-au eliberat pe rând. Trebuia să ajung în ianuarie acasă, dar abia de Sfintele Paști am reușit. Când am plecat la război, mi-am lăsat nevasta însărcinată. Abia mă căsătorisem, eram în primul an. Am ţinut legătura prin scrisori, însă trebuia să spunem numai de bine. Scriam în rusește, pe o foaie îndoită în două. La câte două, trei luni ajungeau scrisorile la destinaţie. În fine, când m-am întors, mi-am găsit copilul în clasa a II-a. Nu mi-a zis tată mai bine de un an. Am mai făcut încă doi copii, un băiat şi o fată. După ce mi-au dat drumul din închisoare, am luat trenul spre Vâlcea. Când am coborât în gară, nu aveam nici un ban. Am ajuns în sat la 12:00 noaptea. M-am întâlnit pe drum cu mama, care plecase după mine. A plâns mult. Ce-o fi fost în sufletul ei…, că tata a luptat şi el pe front şi a fost şi prizonier la Gura Lotrului. La cinci ani, eu am rămas orfan şi am fost crescut de tată vitreg.”

Advertisements

Etichete: , ,

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Actualitate