Corespondență din Paris, de la Anita Zărnescu Leguay – Doru Drăguşin, un artist fericit
Prieten și statornic colaborator al ziarului „Curierul de Vâlcea” și Editurii „Antim Ivireanul”, sculptorul român Doru Drăgușin, născut la 22 iulie 1954, în satul Titulești din judeţul Olt, a sărbătorit la Paris 60 de ani de viață și peste patru decenii de muncă şi creaţie artistică. Cu această ocazie specială l-am întâlnit în capitala Hexagonului, unde expune o mare parte a lucrărilor sale recente, atât în cadrul Institutului Cultural Român, cât şi la sediul Asociaţiei Culturale Franco-Române din Paris, situată la nr. 38, Allée Vivaldi, 75012.
Maestre, cum vă simţiţi la 60 de ani, sărbătoriţi aici, la Paris, oraş fetiş al sculptorilor din lumea întreagă, capitala tuturor consacrărilor artistice?
Ca un dac!, mândru de românitatea mea, de moştenirea culturală şi artistică de care am beneficiat, din copilărie şi până în prezent. Sunt şi eu un dac, aidoma celor de la Louvre, cei descrişi de Leonard Velcescu în faimoasa sa lucrare de doctorat Les Daces dans la sculpture romaine. Étude d’iconographie antique (Éditions Les Presses Littéraires, 2010). Brâncuşi, la rândul său trebuie să se fi simţit dac, sculptura, mai mult ca orice altă artă, apropiindu-ne de absolutul materiei, de inima adevărului, ne transportă fiinţele în dimensiunile ancestrale ale existenţei noastre culturale. Prin sculptură, şi sculptând, m-am simţit întotdeauna acasă, oriunde m-aş fi aflat practicându-mi arta.
Dacă ar fi să facem un salt în timp, la începuturi, vă mai amintiţi DE CE (aţi ales) sculptura ?
Din libertate. E adevărat, sculptura este o muncă de titan, dar nu trebuie niciodată uitat că libertatea nu se câştigă decât cu preţul vieţii şi al sângelui. În aproape 50 de ani de muncă pot enumera trei operaţii de retină, doua maladii grave pulmonare, niscaiva afecţiuni auditive şi câteva membre de mai multe ori păgubite. Libertatea nu se negociază, eu pot sculpta oriunde, oricând, pot expune oriunde, fără prea multe constrângeri; am expus pe malul apelor, pe nisipul cald al mării, pe stradă, în ferme ţărăneşti, pe rumeguș şi paie, cum a fost cazul în anul 2000 la Grigny, lânga Paris, unde mi-am petrecut mult timp de creaţie în compania prietenilor mei francezi, şi unde am fost solicitat să predau cursuri de sculptură copiilor, un moment deosebit din viaţa mea.
Sunteţi mulţumit de cariera dumneavoastră de artist?
Sunt mulţumit, am fost des premiat, am călătorit, am avut parte de aventuri şi de oameni extraordinari, printre care nu o uit în nicio clipă pe iubita mea soţie, ce şi-a sacrificat vocaţia ca să-mi permită să creez liniştit. Nimic nu m-a împiedicat vreodată să lucrez, nici regimurile politice, nici nenorocirile destinului, precum momentul în care atelierul meu din Bucureşti a luat foc. Da, sunt mulţumit, căci fără mulţumire în suflet artistul e fragil, riscă să-şi secătuiască energia creatoare. Mulţumirea, fericirea sunt esenţiale în viaţă.
Relaţiile dvs. cu Franţa par privilegiate. Care sunt motivele acestei strânse legături?
Nu ştiu exact originea acestei atracţii. Ştiu doar că din 1989, de când am pus piciorul pentru prima oară în Franţa, am fost fermecat de această mare ţară occidentală, unde cultura se mănâncă pe baghetă, ca untul. În 1989, veneam de la Ravena, unde, în cadrul Bienalei Internaţionale Dantesco, câştigasem o menţiune individuală şi o medalie de aur de grup cu un relief în bronz reprezentând doi ţapi luându-se în coarne. M-am dirijat spre Franţa ca teleghidat. În două luni şi jumătate am vizitat aproape tot. La Paris am trăit una dintre cele mai mari surprize ale vieţii mele, dar şi una dintre cele mai mari bucurii. Îmbrăcat în port naţional (mițoase, iţari, cizme şi chimir cusut cu drapelul românesc), trec prin faţă la Grand Palais, având sub braţ relieful care îmi adusese medalia de aur la Revenna. Curios, intru să văd despre ce e vorba, şi aflu că peste zece minute urma deschiderea unei mari expoziţii de artă, ţinută cu prilejul bicentenarului Revoluţiei Franceze. Pentru suma de 500 de franci mi-am înscris şi eu lucrarea pe care o aveam sub braţ. Nu am fost doar bineprimit, ci chiar pus la onoare, lucrarea mea fiind aşezată sub o piramidă de sticlă, ca într-o vitrină. Mai târziu reveneam în Franţa la Grigny, unde mi-au fost prezentate în 2001, 120 de lucrări din marmură, granit, lemn şi inox. În 1991 am fost expus în Le Touquet Paris Plage, la Palatul Europei. Din 1994 până în 1996 am avut expoziţie personală de peste 100 de sculpturi, în cadrul Academiei Internaţionale Diplomatice din Paris, OING înfiinţată în 1926 şi condusă la un moment dat şi de marele nostru Titulescu. În prezent, exponatele mele sunt accesibile de manieră permanentă lasediul Asociaţiei Franco-Române din care fac parte alături de prietenul, şi din când în când mecenul meu, corsicanul Jean-Pierre Andrei.
Care este opera dvs. cea mai reprezentativă?
Titulescu! Titulescu este opera vieţii mele. Personajul său politic m-a impresionat dintodeauna. «Al dracului om! […] se crede în slujba ţării lui chiar atunci când i se refuză şi i se contestă această datorie de cetăţean, pe care, în mod firesc, fiecare trebuie s-o avem ca fii ai patriei noastre.», daca-ar fi sa-l citez pe Nichifor Crainic, luându-i apărarea într-o cronica din 1937. Patriotismul său, splendid întrupat în discursul numit Inima României, rostit la mitingul naţional de la Ploieşti din 3 mai 1915 este exemplar. Nu numai că sunt născut în satul Tituleşti, că sunt oltean ca el dar mai împărtăşesc cu acest ilustru personaj şi iubirea mea de ţară. Forţa lui de pesuaziune, dragostea de pace, de adevăr, le resimt în mine precum un ecou al discursurilor sale. Titulescu e singurul care a reuşit graţie artei sale până şi în faţa marelui Brâncuşi. Vintilă Russu-Şirianu povesteşte cum Titulescu l-a convins pe Brâncuşi să-şi exprime «adevărul» creaţiei, să-i povesteasca misterul artei sale. Titulescu e lucrarea mea de diplomă, cu care am obţinut bursa Academiei de Arta N. Grigorescu, cu care am obţinut consacrare. Tituleştii mei sunt peste tot, şi asta încă din 1991, când am câştigat primul loc pe ţară la concursul UAP din Bucureşti cu un cap de-al său. În 1992, un altul a fost pus la Bratislava. Apoi un Titulescu aşezat, mare de 4m, la Braşov în 1993 – locul I la Concursul Naţional pentru monumentul Nicolae Titulescu. Între 1994 şi 1996 a fost prezent şi în expozitia mea găzduită de către Academia Internaţională Diplomatică din Paris. Un altul, din bronz si granit de 2,5m, străjuieşte la Geneva, în faţa sediului ONU, din 2002. Întreg şi demn, muncit cu greu în iarna pecedentă… îmi amintesc, pământul era înghetat, dar mie nu-mi păsa, onoarea era mare. În 2006 un portret din piatră granit a fost aşezat în comuna Tituleşti, Olt. În Berna stă din 2007 cu faţa la stradă, în curtea Ambasadei Române, portret monumental din bronz şi granit interpelând trecătorii. Iar din 2013, Titulescu e chiar acolo unde visa să ajungă într-o buna zi, la Bruxelles, la Parlamentul European.
Titulescu nu e singura mare personalitate românească sculptată. Brâncuşi (portret din 1996, la Lessienes-Belgia), Eminescu (bust marmură din 2001, la Bucureşti), Kogălniceanu (lucrare monumentală bronz-granit din 2007), Marin Preda, Caragiale, GR T Popa (potret marmură-granit din1997, locul I la Iaşi), Ţepeş, Steinhard au fost şi ei studiaţi şi plămădiţi între mâinile dvs.
Da, avem multe persoane ilustre, extraordinare, ce merită cele mai mari eforturi fără nici o ezitare ! Aceasta e una din datoriile sculptorului, să dea ţării chipurile celor mari, să participe la omagierea lor, la păstrarea memoriei lor, la perpetuarea ei. Unul din marile mele regrete e de a nu fi făcut până în clipa de faţa portretul lui Petre Ţuţea. Şi totuşi îmi păstrez credinţa, poate că-ntr-o zi…
…Se va crede mai mult? Este de altfel posibilă creaţia înafara credinţei?
Fără credinţă suntem orbi, infirmi, amputați de Dumnezeu. Cine crede vede, cine nu, nu vede. Fără credinţă munca artistului e păgubită, căci rugăciunea protejează; la fiecare lucrare de-a mea m-am simţit traversat de un sentiment evlavios, de conștiința a tot ceea ce datorez credinţei, elanul meu creativ, forţa mea de muncă, dorinţa de a face ce-a mai rămas de făcut. Cum braţul omului e stâlpul casei, credinţa e sufletul oricărei arte. Cred, de altfel, că definiţia artiştilor pe pământ este următoarea: suntem unde de manifestare a Celui de Sus pentru că de multe ori facem, dar nu ştim ce facem. Veniţi dumneavoastră din afară, ca cititori, vizionari, iubitori de artă şi începeţi să traduceţi ceea ce am făcut.
Astfel s-a sfârşit întrevederea noastră, la sediul ICR din Paris, unde artistul Doru Drăguşin este expus până la sfârşitul lunii august. Îi dorim încă o dată Mulţi Ani Fericiţi şi mult succes, în continuare.
Nota redacţiei: Aceleași urări de sănătate și fericire, noi succese în marea și nobila sa operă – din partea tuturor prietenilor săi vâlceni, a redacției „Curierul de Vâlcea” și a miilor de cititori. LA MULȚI ANI, prieten drag!
Leonard Velcescu, Les Daces dans la sculpture romaine. Étude d’iconographie antique, Éditions Les Presses Littéraires, 2010
Nicolae Titulescu, Inima României, în „Pledoarii pentru pace“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Vintilă Russu-Şirianu în Brâncuşi – Titulescu, din Gazeta Literară, an XIV, nr. 41, 12 octombrie 1967