Agricultura – un sector care cere idei pentru a culege roade

Alocarea a 3,8 miliarde euro, prin proiectul de buget pe anul 2013, pentru agricultură şi dezvoltare rurală, evidenţiază faptul că Guvernul Ponta acordă o atenţie specială acestei importante ramuri a economiei naţionale. La fel ca în alte sectoare, agricultura cere şi ea o serie de corecţii şi reparaţii pentru a fi pusă pe picioare şi a-i reda rolul fundamental de furnizor de resurse alimentare.

Realităţile din agricultura românească demonstrează că nu mai există motive întemeiate pentru a pasa justificările neîmplinirilor pe nişte factori obiectivi chiar dacă, la ora actuală, mai mult de trei sferturi din această agricultură încă nu este integrată în economia de piaţă şi continuă să producă preponderent doar pentru consumul fermierului.

Din cele 4,2 milioane ferme câte există la nivel naţional (în Spania sunt numai 500 mii, iar în alte ţări europene nu sar peste 300 mii!), peste 1,9 milioane exploataţii agricole sunt atât de mici încât nici măcar nu pot să primească subvenţii pe suprafaţă pentru toate cele 47 milioane de parcele câte sunt înregistrate la nivelul ţării. Soluţia nu este decât una şi anume aplicarea unei strategii care să aibă drept ţintă cointeresarea micilor fermieri de a se asocia şi a forma împreună exploataţii care să le permită obţinerea unor producţii performante şi eficiente. Refuz să cred că mentalităţile proprietarului minuscul sunt atât de puternice încât să nu poată fi sparte şi că asocierea continuă să fie confundată cu gravele erori ale colectivizării de prin anii `60 ai secolului trecut. Şansa se numeşte agricultură de mijloc care presupune organizarea unor ferme deţinătoare de 60-80 ha ca suprafaţă arabilă.

Din păcate, astăzi, încă, asociaţiile viabile economic care reprezintă agricultura de mijloc deţin şi exploatează doar 12% din suprafaţa agricolă a ţării. În aceste condiţii, s-a acutizat şi s-a adâncit tot mai mult şi mai grav ruptura dintre agricultura de subzistenţă şi latifundiile foarte mari, de 12 mii până la 60 mii ha, fapt care provoacă serioase inechităţi în distribuţia subvenţiilor.

Pentru impulsionarea acestui proces sinuos de construcţie a unei agriculturi performante prin asocierea micilor fermieri şi prin crearea de ferme agricole de nivel mijlociu, ar trebui, printre altele, să se găsească un statut potrivit pentru lucrările de cadastrare care, după cum se ştie, sunt foarte costisitoare, depăşind mult puterea financiară a micilor fermieri. Iniţiativele de strămutare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară de la un minister la altul, ajungând azi sub oblăduirea Secretariatului General al Guvernului, s-a dovedit că nu dau răspuns la problemele de intabulare. Mai este nevoie şi de o susţinere financiară care să permită executarea, dacă nu gratuit, măcar la preţuri suportabile a lucrărilor cadastrale.

O altă cale importantă de sprijinire a producătorilor agricoli ar trebui să fie direcţionată spre asigurarea unor forme viabile de creditare a producătorilor agricoli. Încă de acum 4 ani am insistat pe ideea creării unui fond central de garantare a creditelor pentru producătorii agricoli şi a reînfiinţării sistemului cooperatist de achiziţii aşa cum există în ţările europene. Am în vedere, de asemenea, constituirea Caselor de Credit Rural după modelul francez, spaniol sau italian care să ofere fonduri atât pentru susţinerea ciclurilor de producţie cât şi pentru micile finanţări de proiecte agricole. De masa circulantă a acestora nu trebuie să răspundă neapărat statul şi, deci, nu ar fi o măsură împovărătoare pentru buget deoarece capitalul caselor de creditare se poate foarte lesne constitui din participaţia asociativă a grupurilor de producători agricoli.

Nu în ultimul rând, revigorarea agriculturii poate fi susţinută prin îmbunătăţirea şi consolidarea calităţii fondului funciar, a solului. Potrivit unui studiu al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, la ora actuală aproape 6,4 milioane ha, reprezentând 43% din suprafaţa agricolă a ţării, au de suferit din cauza eroziunilor şi alunecărilor de teren. Din cauza acestor fenomene naturale, anual se înregistrează pierderi de producţie agricolă însumând cca 312 mii tone. Din acest punct de vedere, Vâlcea este cel mai dureros exemplu deoarece aici, la noi, eroziunile afluiază din solul fertil peste 4,8 tone / ha anual. Lucrurile se pot rezolva şi în aceste cazuri printr-un program naţional de apărare şi protejare a pământului, un program hidroameliorativ bine gândit care să se deschidă mai întâi cu organizarea unor perimetre etalon susţinute de o infuzie investiţională curajoasă, dar pe deplin motivată.

Evident, sunt încă departe de a fi epuizaţi toţi vectorii de intervenţie care să vină în sprijinul dezvoltării şi modernizării agriculturii, sector de care, până la urmă, este nemijlocit legat însuşi viitorul României şi al românilor.