Vitralii: STIHURILE DESTRĂMĂRII

Puiu Răducan aduce cu Salcâmii din Ţepeşti o stihuire cu care ne-a familiarizat în precedentele introspecţii lirice . O punere în pagină pe verticală a versificaţiei poetice , premeditare  maliţioasă  a unui autor care se vrea citit  şi auzit cuvânt cu cuvânt. Prin aducerea în prim plan a cuvintelor nesemnificante, pronume seci de referinţă, conjuncţii, prepoziţii şi substantive de  rutină, din sfera lexicului comun, şi alte instrumente de comunicare uzuală, Puiu Răducan recuperează din limbaj ce mai vegetează prin „azilul cuvintelor”. Cuvintele ce stau în pragul morţii lente, fără zgomot spectaculos. Cuvinte obosite de atâta uz răstălmăcit. Cuvinte purtătoare de stigmatul bătrâneţii , aidoma poetului însingurat şi obosit. Puiu Răducan e insistent în dreptul său de scrutător al sinelui însingurat.  E insistent în lacrima pentru trecut şi pentru un viitor opac, previzibil şi scadent în vrerea de neostoit a timpului ucigaş( Pisica neagră). Timpul implacabil vestit  de  ecoul clopotului/ din adâncuri ( Lacrima icoanelor). Clopotul lugubru, mesianic, clopotul prevestitor al morţii iminente într-o lume a deşertului de sare al mării (Sirena deşertului) şi a diluviului terifiant ( Făptura ta). O necuprindere împresurată de ape . Apa morţii imaginată ca matrice leşioasă în care eşuează înţelesul din cuvinte. Bătrâneţii îi lipseşte măreţia tragediei, chiar dacă, furat de valul zicerii înalte, expresive, poetul clamează tragedia neputinţei.  Din fericire, poetul are şi versiunea mai puţin eroică şi estetizantă.:  Bătrâneţea, ca baba cu mustăţi şi guşe/,mă izbeşte-n pârâul de pe centura nopţii/.Îmi şlefuieşte piatra de uitare-a vânturilor,/în cartierul … rezidenţial, este furtuna morţi i( Adolescenţa despletită).  Bătrâneţea, ca motiv  poetic obsedant , ce străbate parcursului unui întreg volum, nu e de natură să stârnească fiori emoţionali într-o lume în care senectutea e privită ca un handicap fiziologic, cu costuri constrângătoare social. De altminteri şi poetul are conştiinţa inutilităţii şi marginalizării. Monologhează, arcuind cuvintele de plastic , de cârpă sau de carton  cu o voce, o voce elaborată poetic, dar  o voce în pustiu. Nu cere nimic altceva decât să mai fie lăsat să rămână în azilul de cuvinte. Discursul poetic este cu premeditare al unui înfrânt. Lucrurile par limpezi , iar lectura nu are a fi decât un act constatator al psihologiei unui om de vârsta a treia, ca să ne exprimăm cu eufemismul administrativ  curent.  Lectura psihologizantă nu duce nicăieri, cel mult putem selecta secvenţe poetice sensibile şi măiestrite cu care poetul înnobilează bătrâneţea plebeiană. Fiinţa urbană şi-a pierdut orice urmă de  reflecţie sapienţială.  E drept să semnalăm şi neaveniţi în contextul  poetic cadenţat în tonul  elegiac  sau  de o gravitate dramatică, respectiv simple jocuri de versificaţie, nostime, ba chiar uşor frivole, care se pretează aproape instant la persiflare parodică. Şi tentaţia, pe alocurea, a tonului lacrimogen.  Şi atunci, unde e textul poetic cu valenţa unicităţii şi a expresivităţii lirice peste media comună?  Prim planul lamentaţiei obturează ecoul unei violenţe ce impregnează la modul straniu textul poetic. Linişte spânzurată, timpul ucigaş,  spânzuratul viu –  sunt repere sintagmatice peste care nu putem trece uşor, ca şi cum nu ar exista sau ca şi cum  ar fi nişte simple fante ale violenţei, cu încărcătura ei de fermitate distruc­tivă, în planul vârstei obosite şi vlăguite, nişte simpli pigmenţi de culoare. Să poposim asupra unui poem miniatural, Singurătate crudă.  Reperul de durată, dimineaţa – prânz, ne induce confor­tul unui context domestic, uzual.  Schimbare rapidă de plan de referinţă, prin inserare unei viziuni onirice. Fantasma cu copilul desculţ prin tărâmul Maicii Domnului, e de natură să ne trimită în  atmosfera cu cea mai pură şi neprihănită aură creştină. S-ar părea că plonjăm în clasicul spaţiu evocator al existenţei imaculate . Cu Îngerul Albastru călăuză, copilului îi este dat  să-şi vadă mama. Un preambul construit într-o manieră narativă realizată cu maximă  celeritate, menit să săvârşească atmosfera de basm, de sacră poveste. Epitetul cenuşiu dă peste cap întregul orizont de aşteptare. De unde şi până unde, în spaţiul sacrosanct, celest, simbolul ratării şi promiscuităţii ? Iar aşteptata mamă descinde parcă dintr-un ritual întunecat, de magie neagră, cere, nici mai mult, nici mai puţin, pruncului pogorât din vis, laptele supt. Poemul se curmă brusc, sub povara emblematică a unui blestem cumplit, peste putinţa înţelegerii comune. Dacă privim  discursul poetic in extenso, cu observare atentă şi migăloasă, vom sesiza aceeaşi tendinţă de a induce lectorului simţământul comod al lucrului ştiut şi răsştiut. Numai că apar semnalele magice din afara area­lului tradiţional creştin, când cu gândul nu te aştepţi. Clopotul însuşi este deturnat din simbolistica  lui clasică. Pendula maiestuoasă a timpului e asimilată cu sirena, simbolul păgân al morţii ca ispită blestemată. Cuvintele şi sunetele natu­rale sunt lipsite de ecou, tăcerea zăvorăşte timp şi spaţiu: Prispa azilului /o găsesc năpădită /de rugi şi buruieni, uşi blocate cu zăvoare obtuze, ferestre cenuşii astupate cu pânze/dense de păianjeni zâmbitori /care rânjesc excentric. Dau să bat, dar nu am unde(Azil) . Poetul cade pradă  întoar­cerii în timp, o fugă inversă, o regresie malefică. Cronologia inversată, cronologie cu încărcătură luciferică. Brandul Ţepeşti,  consacrat de Puiu Răducan cu  statornicie creatoare şi cu loialitate , e pe cale să se năruiască, să fie devorat el însuşi de  timpul care împresoară nemilos creatorul şi creaţia, poetul şi poezia. Ispita cuvântului şi-a pierdut din forţă şi temeritate, poetul asistă aproape placid la uzura  propriilor sale stihuri , stihurile destrămării. 

Matricea paradisiacă bântuită de fantasme, viziuni terifiante şi de nălucire neagră . 

Şi peste tot şi toate, planează umbra şi gândul omului cărunt, risipit, destrămat şi irosit  în   nimicnicie: Bibliotecile îmi trec prin ochelari,/ peste scrieri vine bătrânul amurg,/ cu biciul mă tot loveşte un nătărău,/ prin tâmplele obosite anii îmi curg  (Mozaic de februarie).