VITRALII: Cartea cu… bijuterii (1)

UN ORAŞ PE LUNĂ, iată titlul cărţii, /de fapt una potrivită pentru buzunarul sufletului,/ dând expresie unui adevărat exerciţiu de virtuozitate, izbutit de prozatorul IOAN BARBU, cel dăruit, din plin, cu harul scrisului.

Printr-o alchimie proprie, amestecul imagina­rului cu realul se preface, în creuzetul talentului său într-o scriitură incitantă, surprinzătoare, chiar, prin greutatea semnificaţiilor pe care le trezeşte. O carte mică (prin pagini), dar mare prin spirit încât, pe drept, i se cuvine unul dintre rafturile bi­bliotecii, dar care anume urmând să decidă citi­torul, nu înainte de a se elibera din captivitatea mre­jelor porno-sexo-senzaţionalului, mai ame­nin­­ţ­ătoare decât apele potopului…

Accederea în universul din UN ORAŞ PE LUNĂ implică, sine qua non, sentimentul, starea de graţie prin care cititorul se identifică, rezonând ca părtaş al lumii noi create, în trăirile, frământările, dramele şi tragismul ei existenţial. Fiecare dintre proze are o explozie interioară, punctând clipe ce rămân pentru eternitate, după nişte acumulări desenate cu măiestrie, în firescul lor, astfel încât cititorul să aibă impresia că drama se desfăşoară sub ochii lui. Exemplară, în acest sens, fiind FÂNTÂNA ALBÂ (care putea fi un titlu şi mai potrivit pentru carte) cu o intrare abruptă, captând, volens-nolens, atenţia: Pământul încă se mişcă… Semnalarea stării prevestitoare că se întâmplă ceva ciudat, nu te poate lăsa indiferent şi, după ce ajungi la primul strigăt „–Daţi-mi aer!…” , nu îţi mai rămâne decât o singură cale şi anume să duci lectura până la capăt, după care gândurile caută să răspundă neaşteptatei provocări a subtilei invenţii literare care face să dăinuie una din numeroasele fapte  abominabile ale istoriei. Peste care anii se aştern în zadar, neizbutind să şteargă sau oblonească  acel loc însângerat, din adâncul căruia voci nevinovate răzbat la suprafaţă să strige după aer, după o gură de aer, măcar, sperând că le va ajunge să iasă…  Și aici e punctul sensibil al prozei, pentru că acei morţi, având vina de a se fi lăsat amăgiţi de zvonul înşelător că, pentru scurt timp, graniţa stă deschisă, cât ar putea să treacă şi ei, ştiut că ar fi o zădărnicie ieşirea lor din pământ, oricâte forţe supranaturale s-ar conjuga, ei n-ar avea decât să sfârşească prin a fi împuşcaţi pentru a doua oară… Este insinuat, cel puţin aşa îmi place mie să cred, sentimentul apartenenţei unui neam la neputinţă, atmosfera atât de apăsătoare fiind transferată într-o altă ramă prin prezenţa kafkiană a omului cu servieta plină cu porţii de aer. Ar fi o explicaţie că, pământul încă se mai mişcă… Deşi, în zadar, pentru că nu poate face mai mult decât să păstreze o rană vie care nu va fi răzbunată niciodată.

Bogate în sensuri sunt şi  povestirile NADĂ PENTRU LUPI, LA FRONTIERA CU CERUL, pro­­vo­când profunde vibraţii sufleteşti care, in­dependent de voinţa noastră, reînnoiesc legături cu lecturi pe care le credeam  uitate, precum cele din Al. Brătescu-Voineşti, Agârbiceanu etc. Ioan Barbu, cu un condei exersat în ale reportajului, izbuteşte, de data aceasta, repet, un aliaj uimitor, transferând faptul imaginar în haina realului, încât cititorul, uimit de reacţia-blitz a prozei, nu mai e interesat de natura întâmplării, ficţională sau adevărat ci de ceea ce se întâmplă.
CONTINUARE…