VITRALII: Cartea cu… bijuterii (2)
Punerea în scenă, într-o atmosferă de natură să capteze şi întreţină interesul cititorului, firescul rezolvărilor finale, prin plasarea unor personaje kafkiene, cum ar fi omul cu servieta, directorul general, sau personalizarea unei absenţe apăsătoare, toate s-au prins de minune într-o urzeală fină, potrivită unor adevărate perle, prevestitoare, precum „bătrânii ciopleau coşciuge, femeile împleteau colaci”, „doi ochi mari înlăcrimaţi de dor nu mă mai întâmpină” , „o fereastră deschisă ca o amintire”, „supărarea pluteşte spre nicăieri”„fiecare lacrimă se făcea candelă”,„străzile duc de nas ca pe nişte urşi blânzi munţii blăniţi în verde, „atât, păstoreşte”… prin asamblarea cu o măiestrie de giuvaergiu confratele Ioan Barbu îşi face mai bogaţi cititorii, dăruindu-le o carte de suflet, adevărat piedestal, aş îndrăzni să afirm, forţând o parafrazare, pentru fundarea monumentului.
Sigur, cei cu percepţia în suferinţă, pot căuta şi chiar găsi motive de cârtire, cum că dozajul ficţiune-real nu e aşa de bine echilibrat în fiecare proză, sugerând chiar şi soluţii de avut în vedere, într-un fel de temă pentru acasă, adică, din proza cutare se cuvine recuperat sâmburele unui roman, alta ar fi mai potrivită pentru dilatarea spre atingerea formei unei nuvele…
Din punctul meu de vedere, prozele, alcătuind UN ORAŞ PE LUNĂ (o premoniţie pentru Rm. Vâlcea, post Oltchim???), trebuie luate aşa cum sunt, adevărate bijuterii, devenite şi mai strălucitoare datorită faptului că prozatorul Ioan Barbu nu se sfieşte să reintroducă sentimentul în instrumentarul demersului creator, rara avis, în proza de azi, iar repunerea sa pe locul ce i se cuvine de drept îşi arată efectul benefic, potenţând semnificaţiile construcţiei prozastice.
UN ORAŞ PE LUNĂ, aşa, cum e conceput, se constituie într-o adevărată revelaţie, dar şi bucurie, incitându-i pe cei care se încăpăţânează să creadă că şi în acest timp al tranziţiei fără de sfârşit nu este altă şi mai plăcută zăbavă, vorba cronicarului, decât cetitul cărţilor…