Viaţa bate filmul: din Baldovineşti la… New York (1)
Destinul profesoarei craiovene Mihaela Albu, de la statutul de proaspăt absolvent repartizat într-un sat, Baldovineşti-Olt, fără curent electric, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii, la New York, este un salt… de poveste.
După lansarea, la New York, a două volume, Mihaela Albu a urcat în avion şi, în Bănie, s-a implicat în desfăşurarea unor seri de poezie în perioada Zilelor Craiovei 2012, apoi a răspuns întrebărilor noastre.
I.J.: De la statutul de profesor în comuna Baldovineşti-Olt (1970-1973), aţi ajuns, peste ani, visiting professor la Columbia University New York (1999-2002). Cum s-a petrecut acest salt de poveste? Viaţa bate filmul?!
M.A.: Oricare om, privind în urmă, după un mănunchi de ani, poate face un bilanţ şi îşi poate evalua traiectoria vieţii. Destinul şi-l face (şi) omul, cum se spune, iar acel „şi“ cred că poate cuprinde în sine o conotaţie mult mai profundă decât pare la prima vedere. Mă întrebaţi despre „saltul de poveste“ de la statutul de proaspăt absolvent repartizat – obligatoriu, cum era în anii ’70 – într-un sat fără lumină electrică, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, aprovizionat numai cu oţet şi creveţi, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii. De la această întrebare pornesc în speculaţiile asupra termenului de „destin“, de soartă şi noroc cu care fiecare ne naştem, dar pe care fiecare suntem datori să-l orientăm după cum credem că e mai bine. Ce vreau să spun? Acest „destin“ sau… gramul de noroc pe care îl avem de la ursitori nu vine din cer, ci… din muncă şi tenacitate. Îmi spuneţi, cu o expresie consacrată, că… „viaţa bate filmul!“, dar presupusa viaţă de poveste a însemnat mai ales MUNCĂ. Aş vrea să vă povestesc ceva: în anul 1974, dând concurs de intrare pe un post de asistent la Universitatea din Craiova, trebuia să am statutul de membru de partid. Aşa că… am făcut cerere de intrare, am fost acceptată şi a avut loc apoi şedinţa de confirmare – într-o seară târziu, probabil că în decembrie – la Comitetul orăşenesc din Balş. După ce membrii comitetului de partid, cred că numai bărbaţi, fiecare pătruns de importanţa şi valoarea sa, mi-au anunţat primirea în rândurile PCR, cu felicitările de rigoare, eu, fără a clipi şi fără să mă fi gândit în prealabil, le-am spus: „Veţi mai auzi de mine!“. Aveam 27 de ani! Tot ce am întreprins de atunci încoace nu a fost nici pe departe dorinţa de a le arăta unora şi altora că pot mai mult, ci dorinţa care-mi venea din interior de a munci, de a face oră de oră, zi de zi, tot ce e posibil pentru ca ora, ziua, anul să nu treacă fără a le conştientiza faptic.
CONTINUARE…