ROMÂNIA – UNGARIA, VĂZUT PRIN TUNELUL TIMPULUI
Prima mea amintire TV din handbal datează din 1971, de la 7 ani. Exact de la un meci de fete România – Ungaria. Știu că o să credeți că delirez sau că m-a atins filoxera ultimelor evenimente politice. Căci nici Flashscore sau AIscore nu găsește partida. Dar fiți atenți aici. Cred că se juca semifinala Campionatului Mondial din 1971 și îmi aduc aminte că românca Rozalia Soos a ratat 7 metri în ultima secundă a meciului. Nu știu cine poate să confirme, poate chiar doamna Rozalia dacă va citi. Sau poate Hilda Popescu, care juca și ea în naționala României atunci. Doamna Hilda Popescu, pe care o salut cu bucurie ascunsă și respect atunci când ne întâlnim pe străzile din Râmnicu Vâlcea.
Peste cinci ani, alt România – Ungaria, la fel de decisiv, pentru medalia de bronz a Jocurilor Olimpice de la Montreal. Unguroaicele ne bat cu 20-15, spre disperarea politrucilor de pe lângă lotul României, care trebuiau să raporteze medalii. Constantin Popescu, antrenorul de atunci, spunea în memoriile sale ” La pauză a fost 6-10, iar noi am intrat în vestiar cu ordinele telegrafice. Am încheiat cu strigăte și lozinci de luptă în cor, ieșind din vestiar aproape în pas alergător. După meci, ne-am dat seama că nu merge să faci performanță gândind că până la urmă tot o să batem pe cineva și o să câștigăm o medalie”. Constantin Pilică Popescu, marele antrenor român fără de care probabil că succesele de mai târziu ale handbalului românesc feminin nu ar fi fost posibile.
Ultima amintire împotriva Ungariei o vede pe Cristina Neagu tăvălindu-se de fericire pe parchet, într-o sală japoneză, tot la un Campionat Mondial. România câștiga, iarăși incredibil și cardiologic, cu 28-27, după cu fusese condusă cu 16-10 la pauză și după ce chiar Cristina transforma un 7 m în ultima secundă.
Da, istoriile handbalistice ale celor două națiuni se împletesc cu aruncări ratate sau marcate în ultimele secunde, așa cum îi stă bine unei asemenea rivalități.
Să mai spunem că din echipele de acum cinci ani, la România mai joacă Sonia Seraficeanu și Lorena Ostase, în timp ce Ungaria are astăzi pe Blanka Biro, Anita Fuzi-Tovizi, Nadine Schatzl, Dorottya Faluvegi, Victoria Gyori-Lukacs, Katrin Klujber, Greta Marton, adică aproape o echipă. Asta ne arată că noi am irosit deja o generație. Poate totuși însemna că România are o formație mai bună ca atunci și că șansele ei contra unguroaicelor nu sunt de neglijat. Și că speranțele cresc, pe măsură ce ne apropiem de orele 19,00. Chiar dacă gazdele sunt favorite.
Dar să fim bine înțeleși. România – Ungaria sau Ungaria – România de astăzi nu reprezintă un meci deosebit. Poate doar în închipuirea suporterilor, care găsesc mai mereu unghiuri de interpretare diferite, mai mult sau mai puțin obiective. Apropo de suporterii români. Au fost superbi până acum, o continuare firească a valului galben născut în Germania, astă-vară. Mă înclin în fața lor, sunt sigur că vor domina și astăzi sala din Debrecen, care este sold-out.
Revenind la naționala noastră. Florentin Pera și fetele sale au ajuns la Debrecen împinse de un morman de înjurături și blesteme. Clevetitorii de canapea și influenserii interesați tocaseră mărunt determinarea, voința, până și viitorul handbalistelor, iar antrenorul Pera devenise persona non-grata. Nimeni nu dădea vreo șansă României, cea mai tânără participantă la Europene. Nimeni nu credea în fetele noastre, multe dintre ele rezerve de lux ale Ligii Florilor. Însă, dați-mi voie să spun asta , ele au reușit, de aceea consider că meciul de astăzi nu ar trebui să aibă vreo însemnătate aparte.
Și mai este ceva. Faptul că pe banca României se zâmbește ca niciodată în ultimii zece ani, ba chiar și pe teren, în toiul încleștării, spune mai multe decât o eventuală victorie în fața Ungariei. Poate că antrenorul Florentin Pera a avut dreptate cu unitatea și spiritul de echipă, deși l-am învinuit de prea mult limbaj formal. Însă dacă și handbalistele spun același lucru, înseamnă că trebuie să le credem, măcar pe ele. Înseamnă că așa simt, că așa este.
Da, fetele noastre nu au nimic de demonstrat astăzi. Poate doar să se bucure de handbal, așa cum își dorește mereu Lorena Ostase, căpitanul.
HAI ROMÂNIA!
Foto – Emilia Nicolae