Revoluția industrială și progresul tehnologic
De la revoluția industrială, determinată de apariția motorului cu aburi la începutul secolului 19, omenirea nu s-a mai confruntat cu o asemenea dinamică a transformărilor în societate. Atunci o întreagă pătură de populație nu și-a mai aflat rostul în agricultură, în prelucrarea metalelor, în minerit sau transporturi, fiind înlocuită cu mașinăriile colosale care, asemenea unor dragoni fioroși și mâncători de joburi, scoteau aburi pe nări și foc pe gură.
Îndrăznesc să cred că acum mișcarea lumii este și mai accelerată. De la un an la altul, nu de la o generație la alta, apar noi meserii, dispar altele, competențe pentru care te-ai pregătit în școli profesionale sau facultăți sunt aruncate la coșul de gunoi de îndată ce vine vremea să le practici și să câștigi o pâine de pe urma lor. Întregul drum în câmpul muncii este o continuă reconversie profesională. Asta în cazul cel mai fericit, dacă deții însușirile necesare să te poți adapta din mers la tot ce e nou. Dacă nu, sfârșești ca un inadaptat. Viteza e atât de amețitoare, încât nimeni nu are timp să se uite înapoi și să-i ridice pe cei aflați pe cale de a pierde lupta. Un cercetător a brevetat un smartphone dotat cu receptor și chiar cu disc, iar această invenție fabuloasă a ajuns în scurt timp foarte populară prin sanatorii și azilele de bătrâni serioase, nu alea ale groazei. Realitatea este o fată frumoasă care s-a încălțat în pantofi sport și fuge de înghite pământul, încât n-ai cum să nu te rupi de ea.
Cine e în stare să-mi spună: nu e minunată și devastatoare în același timp lumea asta de tip nou, la fel cum comunismul promova omul nou, cu conexiunile ei frapante? Nu a exterminat ea toate afacerile clasice, care n-au avut viziunea să se remodeleze, unele clădite în sute de ani? Pomul cunoașterii ne-a răpit fructul vieții, spunea un cunoscut filosof, nu mai știu care. Mă uit lung la ruinele lăsate de tornada amețitoare a progresului tehnologic. Orice evoluție prea rapidă aduce cu sine grave convulsii sociale, probleme care par scăpate de sub control, greu de gestionat și, mai ales, de absorbit. Efectele adverse sau pagubele colaterale, ca să folosesc termeni din alte domenii, nu mai preocupă pe nimeni. Robotizarea nu este deloc sinonimă cu dezumanizarea, dar, în acest caz, mai că s-ar pupa. Bunăoară, pe vremuri, oamenii aveau reperele necesare pentru a-și proiecta lumea lor proprie peste cea obiectivă. Nu trăiau în niciun caz rupți de realitate. Alte timpuri! Noua generație găsește tot ce ține de orientare, știință, cultură, în mediul virtual, la pachet cu predispoziția pentru o stare vegetativă, lipsită de intelect. Nu mai sunt stimulați să gândească, iar asta nu duce la o atrofiere a creierului?
Un tânăr abia ieșit de pe băncile școlilor m-ar putea acuza că sunt un nostalgic retrograd, care n-are capacitatea de a asimila progresul și că, de fapt, nu este nimic nou sub soare. În decursul timpului, și generațiile anterioare s-au confruntat cu aceleași probleme de concepție și de gândire, susținând că viitorul e sumbru, nimic bun se va alege de voi și omenirea se va duce naibii odată ce ei nu vor mai fi. Erau și puțin egoiști la faza asta pentru că găseau calea spre împăcare, mângâindu-și sufletele că vor închide ochii la timp. Și, cu toate astea, viața a mers imperturbabilă înainte, neoprindu-se o clipă din tumultul ei. Oare să aibă tinerii dreptate și de data asta?