Rasmus Poulsen, antrenorul SCM Râmnicu Vâlcea:
„Echipa noastră trebuie să fie mai unită / Dacă vom juca precum la Baia Mare, nu avem șanse în Europa / România nu a găsit calea spre ce vrea să însemne în handbal / Proiectul Bistrița poate funcționa pe termen scurt, dar trebuie să vedem mai departe decât aici și acum”
Continuarea interviului din 10 ianuarie 2025
Apropo, Alicia Toublanc va rămâne?
Singurul lucru pe care îl știu este că are contract și sezonul viitor. Ea a semnat un contract pe doi ani când a venit. Deci, acesta este singurul lucru pe care îl știu în situația actuală.
Rasmus, actualul sezon este așa-și-așa pentru Vâlcea. Suntem în punctul în care jucăm în grupele European League și, probabil că încă luptăm pentru unul din primele cinci locuri în Liga Națională. Care ar obiectivul până la finalul sezonului?
Trebuie să ajungem din nou în Europa sezonul următor. Ceea ce am discutat noi este că Liga Națională rămâne de fapt cel mai important obiectiv pe termen scurt. Trebuie să performăm aici astfel încât să încheiem cât mai sus posibil pentru a privi spre următoarele sezoane. Desigur, dacă am putea lupta pentru locul trei, să zicem, pentru a ajunge în Liga Campionilor, desigur că încercăm asta. Dar, de asemenea, este o cale lungă până să ajungem acolo. Pe termen scurt, este vorba despre locul 5 în Ligă pentru a fi din nou anul viitor în Europa. Sau putem termina pe locul 6, dar atunci trebuie să câștigăm Cupa României sau să ajungem în finală cu CSM, dacă ele câștigă Liga. Desigur, nu vrem să fim sub anul trecut. Deci locul cinci este, să zicem, obiectivul pentru restul sezonului. Cel puțin.
Vorbind despre Europa. Cum vezi grupa Vâlcii din European League și ce șanse crezi că avem să ieșim din grupă?
Dacă iei cele patru urne înainte de tragerea la sorți, acestea sunt cele mai bune patru echipe de acolo. Glumeam cu directorul de la Herning-Ikast, cu care sunt prieten. Mi-a spus: „Da, o grupă grea, păcat însă pentru celelalte trei echipe, pentru că noi ne vom califica de pe primul loc”. Așadar, Ikast este încrezătoare, dar în același timp recunosc și ei că este un grupă dificilă. Dar este păcat pentru celelalte trei echipe, pentru că dacă fiecare ar fi fost în altă grupă, am fi mers mai departe, dar acum vor fi, poate, eliminate.
Eu zic că dacă obținem șase puncte cu Dortmund, avem o șansă bună pentru calificare.
Dacă obținem două victorii cu Dortmund, este ok, dar dacă pierdem de două ori cu Sola, nu contează. Deci trebuie să avem șase până la opt puncte, adică trei sau patru victorii pentru a merge mai departe. Acesta este obiectivul. Și apoi trebuie doar să aflăm unde putem obține aceste șase până la opt puncte. Dacă sunt șase, poate fi ceva, să zicem, iar cu opt puncte ar trebui să fim în siguranță pentru a merge mai departe. Trebuie să câștigăm meciurile acasă și apoi trebuie să câștigăm unul sau două în deplasare. Dacă câștigăm trei meciuri acasă, mai avem nevoie de unul în deplasare. Nu știm cum va decurge. Dacă acceptăm că Ikast este favorită la câștigarea grupei, depinde ce se va întâmpla între Sola și Dortmund. Va câștiga o echipă ambele meciuri? Va lua o victorie fiecare echipă ? Este greu de spus. În opinia mea, Dortmund este mai bună. Sola nu este aceeași echipă ca anul trecut când am văzut-o jucând aici. Pozitiv pentru Sola este că au un portar foarte experimentat (Pessoa, fostul portar al CSM din anul câștigării Ligii Campionilor – n.a.) și apoi au o Camilla Herrem. Știm cu toții cine este Camilla Herrem. Adică, dacă ataci și tragi prost, ea va pleca pe contraatac și iei gol aproape sigur. Dar Dortmund are, pentru mine, o echipă mai echilibrată. Mai mulți jucătoare de valoare, mai multe calități, mai multe posibilități de a varia jocul, din ce am văzut până acum. Dortmund poate nu are o armă de top, dar are mai multe atuuri. Asta este senzația mea, că Borussia este un pic mai bună decât Sola, pentru că au are un mix bun de jucătoare.
Dar am încredere în fetele noastre, sunt jucătoare profesioniste. Chiar și Hagmann, trebuie să dovedească și pentru noul club că a fost o semnătură bună. Așadar, vor continua să lupte și, cu toate echipele, trebuie să performăm. Pentru că dacă jucăm ca la Baia Mare, vom pierde în fața celor trei echipe din grupă. Sper doar să trecem peste perioada dificilă în care acum avem 3-4 jucătoare răcite, sper să le recuperăm pentru Dortmund.
Chiar așa, ce s-a întâmplat la Baia Mare? Suporterii vâlceni ar dori să afle ce a fost acolo. Pentru că ai început ca antrenor principal cu trei victorii mari. Chiar și cu CSM București a fost un meci foarte bun. Și apoi, dintr-o dată, căderea de la Baia Mare. De ce?
Dacă am avea răspunsul, cu siguranță că nu am fi ajuns aici. Pentru noi a fost clar o zi colectivă proastă. Pentru toate jucătoarele, pentru tot stafful. Totul a fost sub nivelul așteptărilor. Sau un pas mai jos decât ne-am fi dorit. Putem justifica în diferite feluri. S-a întâmplat din cauza călătoriei lungi. Din cauza jucătoarelor care pleacă, care nu pleacă. Din cauza soarelui. Nu cred că putem spune doar că acesta este motivul. Realitatea este că am fost sub nivelul nostru, iar asta nu este acceptabil. Le-am spus antrenorilor de acolo, respect uriaș pentru Baia Mare. Au jucat un joc bun. Au avut un sezon foarte bun. Antrenorul de la Baia Mare a afirmat că împotriva noastră a fost cel mai bun joc din sezon. Uite, Brașov și Baia Mare nu sunt deloc echipe oarecare. Brașov este totuși pe locul trei în Ligă, să nu uităm că a fost la o aruncare de un egal cu CSM București. Sunt echipe de top împreună cu celelalte din frunte.
Din informațiile mele, atât Brașov, cât și Baia Mare au bugete mai mici decât Vâlcea. Sau, hai să zicem, undeva pe acolo cu al SCM-ului. Nu pot să nu te întreb, în condițiile în care ambele sunt deasupra noastră în clasament. Este vorba întotdeauna despre bugete?
Nu știu cifrele exacte. Dar , dincolo de bugete, cred că mai importantă este munca pe care o depui în fiecare săptămână. Modul în care ai grijă de echipă. Cum anume construiești conexiunea între jucătoare, astfel încât ele să creadă că pot învinge pe oricine, că sunt cele mai bune. Baia Mare a crezut că ne poate bate. Am fost impresionat pentru că au jucat cu opt jucătoare la linia de 9 metri, cred. Dar de fiecare dată când au schimbat o jucătoare de acolo, cea care a intrat a dat satisfacție. A performat. Iar asta nu vine, așa, cu o bătaie din palme. Acest lucru se construiește, zic eu… Mi se pare că Baia Mare are continuitate, au cam aceeași echipă ca anul trecut. Au adăugat câteva noutăți, dar ei construiesc pe fundația din sezonul trecut și, iată, obțin succesul în acest an.
Aceasta a fost și speranța noastră la Vâlcea dar cred că încă nu am făcut pasul pentru nivelul următor, de anul trecut la sezonul în curs. Ca echipă, ca grup. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru incertitudinile din acest an.
Care sunt principalele lucruri pe care trebuie să le îmbunătățim aici, la Vâlcea, pentru a performa?
Și acum, și pentru sezonul următor trebuie să unim mai mult echipa. Să fie mai conectată, mai implicată. Să creadă, să fie împreună. Să obțină acea pasiune, lupta aceea care aduce victorii. Să treacă prin foc, una pentru cealaltă, toate pentru echipă.
Înțeleg, pui pe masă lucruri emoționale, pe care orice departament de human resources abia așteaptă să le rostească. Sunt bune și sper ca fetele să citească și să ducă la capăt dorința ta. Dar, din punct de vedere tehnic și strategic ? Uite, de exemplu, mie mi se pare că încerci să faci o apărare mai bună decât a fost în perioada Dahl. E corect dacă văd lucrurile așa, ești într-adevăr mai concentrat pe jocul de apărare?
Poate că nu mai alergăm pe contraatac la fel de mult ca înainte. Vrem să jucăm contraatacul, dar nu atât de mult ca înainte. Iar pentru mine acest lucru dă un pic mai multă energie, concentrare, în apărare. Dar nu cred că este ca și cum am pune mult mai mult accent pe apărare. Pur și simplu vreau să controlez jocul în alt mod. La fel de bine poți spune că marcăm mai puține goluri ca înainte, iar pentru mine acesta este ceea ce numim ritmul jocului, adică de câte ori avem mingea Poate câteodată avem mingea poate cu 5-10 posesii mai puțin decât înainte. Dar asta este valabil și pentru adversari, că vor avea și ei 10 atacuri mai puțin pentru a marca goluri. Dar în general, poate că da, îmi place să pun accent mai mult pe apărare. Să lucrăm mai mult la apărare. Și de acolo să construim mai departe jocul nostru. Să vedem ce putem reuși mai departe.
Hai să trecem, te rog, la o poză mai mare. Să vorbim despre handbalul feminin românesc, despre care probabil că în ultimii ani ți-ai făcut o părere. Iată că Elveția ne-a învins atât la senioare (meci amical), cât și la senioare (meci oficial). Este un semn pentru mine, victoriile acestea sunt un exemplu bun de lucruri făcute corect. Practic, handbalul feminin elvețian se ridică, acum câțiva ani nimeni nu știa despre acesta, în timp ce handbalul nostru în cel mai bun caz stagnează undeva pe locul 11-12 în Europa.
Păi uite, pentru mine, că tot am căpătat ceva experiență față de acum zece ani, pot să spun că s-au schimbat foarte puține lucruri în handbalul feminin românesc în ultimul deceniu. Când eram la CSM București, în 2014, am ajutat la construirea centrului pentru copii cu handbal. Față de cum ne antrenam, de cum jucam atunci, ce văd acum în România este că nu s-a schimbat mai nimic. Handbalul s-a dezvoltat în zece ani, este obligatoriu să urmezi și tu dezvoltarea. Însă când faci același lucru pe care l-ai făcut acum zece ani, nu poți să te aștepți la rezultate mai bune. Să luăm generația 96, cu Bazaliu și Ostase, care a câștigat Campionatul Mondial de junioare. Am făcut handbal într-un fel cu ele. Dar cum am făcut cu ele atunci, probabil că încă facem și acum. Și atunci nu avem cum să ne așteptăm la aceleași rezultate, pentru că handbalul evoluează.
Ai amintit de Elveția. Elveția a ridicat nivelul pregătirii sale. Franța, Norvegia, Danemarca s-au dezvoltat în modul în care lucrează, de la mic la mare, ca un organism. Pentru Elveția a fost un proces. Cred că au început acum 6-7 ani cu un tip danez. Federația a spus „Vrem să investim, vrem să creăm academie națională, avem nevoie de experți”. Au adus un expert danez care să implementeze cultura handbalului danez, mă refer la cum se antrenează fizic, cum se antrenează colectiv, cum se antrenează individual. Dar asta a început, nu știu exact, poate 7-8 ani în urmă. Și, iată, după atâția ani, acum încep să se vadă rezultatele la ei. Trimit jucătoarele să joace în alte țări, uite un exemplu. Jucătoarea din apărarea echipei Elveției. Am avut-o un an la Copenhaga. Pentru că ea a vrut să meargă în Danemarca și să joace. Era plătită cu 1000 de euro înainte de taxe, la clubul meu. Și trebuia să muncească 10 ore pe zi, nu știu exact ce anume, cred că un job online. Dar scopul ei era să se dezvolte ca jucătoare și putea face acest lucru în Danemarca. Și acum a jucat la Euro, acasă, pentru naționala ei, pentru spectatorii ei. Așadar, aceste lucruri le face Elveția. Iar aici, în România, încercăm. Dar nu încercăm cu adevărat, asta este părerea mea.
Putem aprecia că România nu a găsit calea spre ce vrea să însemne România în handbal. Hai să o punem în alt fel. Cum jucăm la tineret, de exemplu. În ultimii zece ani am avut nu știu câte reguli diferite. La fel, câte structuri de turnee au fost. Câte reguli s-au schimbat. Când ai 1-2 ani într-un fel, apoi următorii 1-2 ani în alt fel, dați-mi voie să cred că nu progresezi. Te deplasezi doar lateral.
Deci, așa înțeleg spusele tale, aceasta este o lipsă de viziune, în final.
Da, asta simt eu. Nu există o viziune pe termen lung. De la federație. De la echipa națională. De la cluburi. De la primării, în cele din urmă, cele care finanțează cluburile. Poate că și ele ar trebui să aibă viziune. Care nu se referă doar la câștigarea trofeelor. Ar putea exista și ceva de genul acesta. Mai vin cu un exemplu acum, din Danemarca. Acolo există două cluburi care sunt amatoare. Dar joacă în liga națională, mai bine zis supraviețuiesc în liga națională. Unul se numește Skanderborg. Dar au o academie cu jucătoare de la 14-15 ani. Și apoi au patru ani de liceu. Și în acești patru ani ei lucrează doar pentru a dezvolta jucătoarele. Și poate unul sau două ajung la echipele de top. Dar următoarele două, trei, patru fete din această academie ajung la echipa de senioare. Și iată cum echipa din Skanderborg are o medie de 20 ani ca vârstă, dar joacă în liga națională. În România lipsește acest gen de echipă.
Totuși, Rasmus, aici avem câteva centre naționale de excelență. Le-am putea compara cu acea academie de la Skanderborg despre care povesteai?
Da, avem aceste centre naționale de excelență. Dar întrebarea este: ce facem cu ele? Ce fel de planuri avem pentru ele? Cum investim în aceste centre? Care este direcția lor pe termen lung? Dacă centrele naționale de excelență nu sunt integrate într-un sistem mai larg, nu vor ajunge la potențialul lor maxim. Așa cum am spus înainte, în Danemarca, ei investesc în academii, lucrează cu jucători de tineret și îi pregătesc pentru liga națională și, în cele din urmă, pentru echipele de top. Asta se întâmplă în mod constant și continuu. Dacă în România nu există o viziune clară despre cum să integrăm centrele de excelență în sistemul național, nu vom ajunge să vedem aceleași rezultate. Nu este suficient doar să avem centre, trebuie să avem și un sistem care să susțină dezvoltarea jucătorilor. Problema este că aceste centre nu sunt parte dintr-un sistem național coerent. Avem jucătoare talentate, dar fără o direcție clară și fără sprijin constant, astfel că, foarte posibil, nu vor ajunge la nivelul dorit. În Danemarca, există o continuitate și o colaborare între cluburi, academii și echipele naționale. Există un plan pe termen lung și există o viziune care se bazează pe dezvoltarea continuă a jucătorilor. În România, din păcate, nu avem acest tip de viziune.
Așadar, este vorba despre un sistem integrat, un mecanism care să funcționeze la nivel național.
Exact. Este un sistem integrat care încurajează progresul constant. Dacă vrei să ai succes pe termen lung, trebuie să ai un sistem bine pus la punct care să conecteze toate nivelurile – de la junioare și tineret până la echipa națională. Trebuie să ai și antrenori buni care să dezvolte jucătorii, să ai infrastructură adecvată, să investești în educația fizică și mentală a sportivilor, și să ai o strategie de selecție clară.
Bun, și crezi că este posibil să mergem în România către aceasta direcție despre care vorbești cu asemenea pasiune ? (n.a.: aici trebuie să aflați că am rămas impresionat de înflăcărarea cu care vorbea Rasmus în relatarea anterioară)
Da, este posibil. Dar va necesita multă muncă și schimbări fundamentale. Trebuie să avem o viziune pe termen lung și să investim în infrastructură, educație și dezvoltarea tinerelor talente. Este un proces care va dura ani de zile, dar nu este imposibil. Important este să începem să lucrăm împreună și să avem încredere în acest proces. Dacă vom continua să facem aceleași greșeli, nu vom ajunge nicăieri. Trebuie să învățăm din alte țări care au reușit și să implementăm aceleași principii, nu este nimic greșit în a învăța de la alții.
Ai spus, de asemenea, că îți dorești să ai propria ta academie. Ce ai face diferit în academia ta? Comparativ cu aceste centre de excelență.
Hmmmmm….Uite, m-aș gândi în primul rând la valori.
Ce înțelegi prin valori?
Cum este aici, în România , este important doar să joci handbal. Am senzația că școala nu este la fel de importantă. Nu am ce să fac și iarăși vin cu exemplu din Danemarca. Acolo, dacă nu performezi la școală, dacă nu ești prezent la cursuri, ești scos din handbal, ești pedepsit pur și simplu pentru handbal. Nu trebuie să fii un student de top, dar nu dormi în clasă, nu lipsi de la cursuri. Dacă ai o lucrare de făcut. trebuie să o termini. Dacă nu o faci, atunci profesorul va suna clubul sau antrenorul și va spune să rămână acasă a doua zi pentru că trebuie să termine lucrarea. Așadar, pentru mine, ăsta este echilibrul dintre viața profesională și viața personală în care te educi. Dacă nu echilibrezi aceste lucruri, nu va merge în viitor.
Pe de altă parte, sunt surprins că România nu este mai bună la handbal, atâta vreme cât fetele adolescente pot să se antreneze în sală, de la 930, de două ori pe săptămână. Pentru că în Danemarca, nu avem posibilitatea să avem jucătoare la acea oră la antrenamente. Pentru că sunt la școală. Și școala este mai importantă decât handbalul în Danemarca. Așadar, pentru mine, acest lucru este un exemplu de valoare. Înveți tinerele fete, jucători băieți, că nu poți supraviețui doar jucând handbal. Aici, da, poți juca și câștigi un salariu bun. Dar ce se întâmplă când ai 35 de ani și ai terminat cu handbalul? Atunci trebuie să ai ceva la ce să te întorci. Aceasta este o valoare, din punctul meu de vedere.
Dar și în ceea ce privește antrenamentul fizic. Cred în continuare că nu se pune suficient accent pe acest aspect. Oamenii spun că facem antrenament fizic, dar nu facem un antrenament fizic structurat care să fie construit pe termen lung. Dacă fetele tinere nu fac antrenament fizic, de două, trei ori pe săptămână, în fiecare săptămână, nu contează că e turneu, că e echipa națională sau tabere de pregătire, atunci nu-și vor crea baza din punct de vedere fizic, cum fac toate celelalte jucătoare din Europa. Apoi ajung la echipa de seniori, când au 18-19 ani și, atunci, trebuie să învețe să facă antrenamente de sală. Realizezi că ești cu patru, cinci ani în urmă față de grupa ta de vârstă din țările dezvoltate ale handbalului.
Așadar, un fel de astfel de lucru aș vrea să am în academia mea. Sau școală de handbal, este același lucru. Aș vrea să lucrez cu ei în zona fizică mult mai mult. Aș vrea să lucrez individual mult mai mult cu ei. De asemenea, aș putea să am o academie care să nu joace meciuri. Pentru că pentru mine meciurile nu sunt importante. Antrenează-i timp de o săptămână și trimite-i acasă apoi, să joace meciurile lor. Repet, pentru mine nu jocurile sunt importante. Educația jucătorilor este cheia.
Ce părere ai despre proiectul Bistrița? De a strânge toate jucătoarele de valoare din România la un loc?
Poate fi în regulă, dar nu sunt sigur că este calea corectă. Poate pe termen scurt. Da, acum aduni toată această generație și în următorii cinci ani poate că handbalul românesc va crește la nivel de echipă națională. Dar apoi mă întreb: Ce se întâmplă cu următoarea generație, cu următoarele generații? Deci, pe termen scurt, ar putea să funcționeze. Dar mie mi-ar plăcea să aud un primar că exclamă: „Vreau să fiu cel mai bun club, cel mai bun oraș, care să dezvolte jucătoare române”. Adică ceea ce înseamnă fundația handbalului românesc, de la 17 la 22 ani. Ce se întâmplă cu jucătoarele care nu joacă în naționala României ? Următoarea nivel al piramidei? Ce frumos ar fi ca un club să spună „Vrem să fim în liga națională și în fiecare an să trimitem două jucătoare în Liga Campionilor și una în echipa națională!”. Acest gen de club ne va lipsi dacă Bistrița adună toată generația asta de jucătoare valoroase din România. De asta mă tem cu proiectul Bistrița. Că iarăși nu vom avea o viziune care să bată mai departe decât Aici și Acum. Pentru că nu putem dezvolta toate jucătoarele române la Bistrița. Dacă vor avea două fete pe aceeași poziție, cred că niciuna dintre ele nu va învăța să aibă mare responsabilitate. Îmi place să o urmăresc pe Boiciuc. La Brașov joacă 45-50 de minute pe meci, pe aici, oricum. Ea merge la Bistrița. Va juca împreună, sa zicem, cu Laslo, chiar dacă este un exemplu rău ales. Atunci ea și Laszlo ar trebui să împartă timpul de joc. Una dintre ele va pierde. Sau amândouă. Deci trebuie să ai unul sau doi ani în care ești vedeta, în care ești numărul unu. Avem nevoie și de jucătoare care să fie așa. Deci nu poți doar să aduni toate jucătoarele, pentru că poți juca cu doar șapte jucătoare în teren. Nu cu 14 jucătoare. Sau evoluezi cu 14 jucătoare, dar atunci împarți timpul și cred că nu este bine așa, pentru că unele jucătoare chiar trebuie să joace.
Uite, din acest punct de vedere, am o mare speranță aici pentru Rebeca Necula. Vreau să construiesc echipa în jurul ei, ca ea să fie numărul unu. Sper să obțină la Vâlcea un rol mai mare și apoi, să zicem, într-un an, doi ani, da, atunci poate merge la Bistrița dacă e cel mai bun club din România sau la CSM București, dar să aibă înainte acești câțiva ani în plus în care este persoana principală a echipei. Mai ales că, dacă Rebecca vrea să progreseze, trebuie să învețe să joace și altfel. Ea joacă foarte rapid și cu un tempo foarte înalt, trebuie doar să mai găsească cumva altă interpretare a jocului. Și lucrăm la asta.
Aici s-a terminat, brusc, discuția cu Rasmus Poulsen, antrenorul de la Vâlcea. Omul pleca la antrenament. De la o oră programată pentru interviu, ne-am dus binișor în a doua. Cred că am mai spus-o, am rămas impresionat de pasiunea cu care acest bărbat vorbește despre handbal. Nu sunt eu cel în măsură să concluzioneze, dar mi se pare că sunt destule lucruri care merită aplecare asupra lor. Să auzim de bine de la Dortmund și, în general, de handbalul românesc.