Prin Râmnicul de altădată

Draga mea,
Ți-am promis încă o scrisoare în care să evoc locuri, oameni și fapte dragi din copilăria și adolescența noastră, nu numai pentru că mi le amintesc cu nostalgie, ci și datorită faptului că trecutul acestui oraș patriarhal se va uita odată cu noi, cei ajunși la o vârstă înaintată.
Râmnicu Vâlcea, oraș curat, liniștit și încărcat de istorie, era plin de viață și de activități culturale și sportive, așa cum se puteau ele concretiza cu ani în urmă.
Îmi amintesc cum, copil fiind, mă duceam vara, în zilele de sărbătoare cu părinții în Zăvoiul cel umbros și răcoros, unde ne delecta fanfara cu muzica de promenadă, în timp ce priveam pe cei care se plimbau cu barca pe lacul amenajat special pentru plăcerea de a trece pe sub podețele dantelate și arcuite, ca în Veneția. Admiram, de asemenea, bărcuța cu gât grațios de lebădă vopsită în alb, care plutea pe oglinda lacului. Nu departe de lac, pe trunchiul unui copac bătrân, urca spre coroana lui o scară care ducea la căsuța construită între ramurile încărcate de verdeață, de unde aveam imaginea panoramică a Zăvoiului.
Apoi, în plin sezon hibernal, pitorescul lac înghețat oferea tineretului un loc de agrement deosebit. Era o adevărată încântare să-i privești nu numai pe patinatorii consacrați, ci și pe începători cum se avântau pe luciul gheții. Și nu putea fi decât încântător când copacii din jur, albiți de zăpadă, impresionau prin atmosfera mirifică creată, la fel ca în basmele copilăriei, așa cum numai în felicitările de Crăciun se mai poate vedea. Iar de Bobotează, apa înghețată a lacului era spartă pentru a putea primi procesiunea religioasă de sfințire a apelor la care participam cu toții: copii, adulți și bătrâni.
În apropierea Zăvoiului, ștrandul era un loc răcoros și de recreere, dar și de activități sportive, căci în bazinul lui învățam să înotăm, iar vecinătatea terenurilor de tenis și de baschet completau în mod fericit activitățile sportive și de agrement.
Cu automobile erau dotate doar Prefectura, Primăria, Episcopia și câțiva particulari: familiile Nicolaescu, Stoga, Purece. De aceea, solicitările de transport ale locuitorilor erau îndeplinite de trăsuri.
Tot în anotimpul rece îmi amintesc cum trăsurile, căci automobilele erau rare, își schimbau roțile cu tălpi de sanie, iar clopoțeii atârnați la gâtul cailor ne încântau cu clinchetul lor cristalin. Și ce bucurie mai mare puteam avea noi, copiii, când  un șir lung de săniuțe erau ancorate de câte o trăsură cu ajutorul căreia ieșeam din oraș ca să migrăm pe drumurile de țară acoperite de zăpada imaculată!
Dar pârtia de bob care cobora de pe dealul Capela pe lângă actualul Colegiu Mircea cel Bătrân? Când aveau loc concursurile, tot tineretul orașului se aduna acolo ca să admire coborârea în viteză, îndrăzneala și curajul celor care se angajau în competiţii. Și erau curajoși, chiar dacă uneori sfidau simțul măsurii și sentimentul propriei siguranțe.
Și copiii își doreau să fie temerari, de aceea priveam cu teamă cum acești nebunatici se avântau pe arcadele metalice ale podului de peste râul Olănești ca să-și dovedească lor înșiși, dar și spectatorilor de ocazie, cât de curajoși pot fi.
Se pare că iarna ne oferea cele mai frumoase și mai excentrice spectacole, căci îmi amintesc cum doctorul Schileru, student pe atunci, se urca pe podul de pe râul Olt ca să plonjeze în apa rece ca scutul. Copiii se țineau după el ca scaiul, căci pentru ei acesta era voinicul din poveste căruia nimic nu-i stătea împotrivă.
Pe strada Traian, la colț cu bulevardul Tudor Vladimirescu, se află benzinăria OSIN, iar cea de-a doua era situată la capătul podului de pe râul Olănești. În apropierea acestora, peste pod,  avea loc târgul săptămânal și Bâlciul Vinerii Mari, cu tiribombe, leagăne, tarabe cu dulciuri și bazare cu obiecte câștigate prin tragere la țintă.
În piața mare din centrul orașului, vis-a-vis de Hală, erau dispuse numeroase prăvălioare care ofereau râmnicenilor diverse produse. Aici, avea vad și domnul Nică Rădulescu, care comercializa pește, ceea ce i-a atras fiului său, celebrul actor Dem Rădulescu, porecla de Bibanu.
Peste drum de actualul magazin Cozia se ridica eleganta farmacie Bejan în care, de fiecare dată când intram, admiram cu aceeași încântare mobila neagră, sculptată cu gust, în ale cărei sertare se adăposteau medicamentele.
Dar cum l-aș putea uita pe lustragiul turc Ibrahim, amărâtul fără picioare, care aștepta răbdător câte un trecător milostiv căruia să-i lustruiscă încălțările pentru a căpăta în schimb câțiva bănuți cu care să-și poată duce existența mizeră, lipsită de speranță?
Pe Splaiul Mircea Vodă, în apropierea Zăvoiului, se afla Uzina Electrică a orașului, construită de specialiști suedezi. Buna ei funcționare era responsabilitatea nu numai a constructorilor ei, ci mai ales a mecanicului-șef, domnul Umberto Dalben, tatăl dragei mele prietene și colege de școală, conferențiar-universitar Constanța Geleriu Trincă. Una din obligațiile sale de serviciu era și aceea de a locui în incinta Uzinei, astfel încât fiica sa s-a născut și a copilărit în acel mediu.
Membru al unei familii mari și înstărite de italieni stabiliți în orașul nostru, dornici să contribuie la propășirea ei și aducându-și aportul efectiv la prosperitatea economică și culturală a acestuia, domnul Dalben a văzut lumina zilei în urbea noastră și, la dorința sa, a devenit cetățean român, calitate pe care a onorat-o nu numai prin profesia sa, ci și prin aceea de tată și soț devotat.
Și nu pot trece mai departe fără să nu-mi exprim admirația față de fiica sa, doamna Constanța Trincă Geleriu  care, deși nu mai locuiește de ani buni în Râmnic, nu a uitat locul natal, căci imaginea lui a fost adânc ancorată în inima sa. Mai trebuie să recunosc că toate amintirile evocate de mine sunt rodul insistenței și ajutorului său direct, ca și mobilizarea colegelor de liceu pentru întâlnirea noastră anuală, întâlnire pe care o organizăm de peste 15 ani.
Alături de Uzina Electrică se ridica clădirea Băii Comunale. Între cele două clădiri se afla Castelul, locul în care se răcea apa necesară răcoririi  motoarelor. În continuarea acestora se întindea Zăvoiul, în care erau amenajate izvoarele de apă dulce (cișmeaua lui Știrbei și fântâna lui Turbatu) ca și cel cu apă sulfuroasă. Ce bine ar fi fost ca ultimul să fie și în prezent bun de folosit, căci apa sulfuroasă era o adevărată binefacere pentru ochi și nu numai.
S-ar mai putea scrie multe despre orășelul nostru patriarhal, atestat documentar de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Mai ales despre bisericile numeroase și vechi: Sfânta Parascheva, de pe vremea lui Mihai Viteazul, biserica Bunavestire de pe Terasă care are în incinta ei icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, biserica din Cetățuie unde a fost ucis Radu de la Afumați, chiar în fața preotului îngrozit care oficia sfânta slujbă, biserica Toți Sfinții ale cărei turle au ca model turlele răsucite ale bisericii Curtea de Argeș; apoi bisericile Sfântul Dumitru, Sfântul Gheorghe și Sfântul Ioan, multe dintre ele fiind monumente istorice, precum și biserica Episcopiei, frumoasă și îngrijită, situată într-un decor încântător, la poalele Dealului Capela.
Construite, îngrijite sau reabilitate cu sprijinul pecuniar al negustorilor vâlceni, aceste biserici demonstrează că sentimentele și credința noastră ortodoxă s-a păstrat până astăzi. Așadar, Râmnicul nostru este unul dintre orașele care se mândrește cu numeroasele sale lăcașuri de cult și care atestă, dacă mai este nevoie, vechimea lui.
Iubitori de cultură, râmnicenii aveau în centrul orașului două cinematografe: ”Aro”  în incinta Colegiului Alexandru Lahovari și ”Adreani” pe bulevardul Tudor Vladimirescu. Familia de italieni înrudiți cu domnul Dalben a luat în custodia sa sala ”Elias-Sidoli” până când, în timpul Primului Război Mondial nemții au transformat-o în grajd pentru cai și au deteriorat-o. Reveniți din refugiul petrecut în Moldova, Eugen și Elvira, cumnatul și sora domnului Dalben, au refăcut localul din temelii, pe cheltuială proprie și l-au numit ”Adreani”, după numele lor. Au realizat astfel un spațiu cultural elegant, având loje laterale, scaune la parter și balcoane la etaj. Aici s-au proiectat filme, au avut loc concerte și spectacole teatrale remarcabile. Demolată ulterior de către guvernanții vremii sub pretextul vechimii, clădirea a făcut loc cinematografului ”Modern”.
Așadar, italienii stabiliți în urbea noastră s-au atașat cu trup și suflet de aceste locuri și au lăsat urme vizibile și astăzi în peisajul orașului. Astfel, antreprenorul Antonio Copetti a ridicat în piața centrală o Hală impunătoare și două rânduri de prăvălii, pe cheltuiala sa, serele de flori din Zăvoi, o casă pentru perceptori pe platforma bâlciului, un rezervor de apă sărată lângă Băile Comunale, apă adusă de la Ocnele Mari, un imobil impozant în centrul comercial al orașului, cu o arhitectură deosebită la al cărui parter se afla librăria bunicului lui Dori Dumitrescu, colega noastră.
Și astfel mă duce gândul la miliardarii zilelor noastre care adună banii din afaceri numai de ei știute, la fel ca Hagi Tudose, fără să se gândească că i-ar putea avea ca model pe acești oameni generoși care au dorit să lase posterității o urmă a trecerii lor pe aceste meleaguri. Ce să-i faci? Așa vremuri, așa moravuri!
În serele încălzite, lucru rar pentru acele vremuri, ca și în grădina din apropierea lor și a Zăvoiului, se aflau pomi fructiferi, dar și superbe flori de sezon, un adevărat rai pentru iubitorii de frumos și de natură, totul destinat împodobirii străzilor și parcurilor orașului. Aici domnea, ca un stăpân blând și iubitor, domnul Vasile Ștefănescu, horticultor șef. Fire discretă și sensibilă, căci frumusețea și gingășia florilor nu putea să nu-și lase amprenta asupra personalității sale, domnul Vasile Ștefănescu de la Zăvoi, cum era cunoscut în oraș, a avut de suportat o mare nedreptate. Pe motiv că n-ar fi fost loial vremurilor de atunci, a fost închis aproape trei ani, pentru ca în final să fie pus în libertate, cu scuzele de rigoare, deoarece se dovedise că era nevinovat. Și ca o corectare a greșelii făcute i s-a oferit un serviciu departe de familie și dificil de îndeplinit din pricina vârstei sale. Oricum, merită să mă întreb: în ce mod s-ar fi putut șterge suferințele morale și lipsurile materiale ale sale și ale copiilor săi, Cristina și Petre? Negăsind nici un răspuns îl parafrazez pe cronicar afirmând că: nu bietul om stăpânește istoria, ci acesta îl cârmuiește într-o direcție absurdă.
Revenind în prezent constat cu mâhnire că aproape toți cei evocați, dacă nu chiar toți, și-au luat zborul spre depărtările albastre ale neantului, că multe, chiar prea multe vestigii ale vremurilor apuse s-au dărâmat ca toate ale lumii, fie din cauza timpului neiertător, fie din cauza oamenilor care, voit sau nu, distrug mai mult decât să clădească.
Să nu uităm că, trecători fiind prin această lume, suntem, așa cum bine a spus Lucian Blaga, niște ”Cântăreți bolnavi” care ”Purtăm fără nume/O boală pe strune/Și mergem de-a pururi/Spre soare apune”.

Pentru tine şi pentru posteritate,
Maria Efrim Gibescu