Nichita aniversar

Anul acesta, 2013, ar putea fi declarat, pe bună şi necesară dreptate, ANUL NICHITA STĂNESCU. Se împlinesc, în acest an, 80 de ani de la naşterea marelui poet. Şi se împlinesc, de asemenea, 30 de ani de la trecerea sa în eternitate. Aşadar: 50 de ani de viaţă (1933-1983); 30 de ani de la marea trecere (1983-2013); 80 de ani pe care ar fi trebuit să-i trăiască (1933-2013). Multe se pot şi trebuie spuse cu acest prilej – şi cea mai mare îndatorire revine criticilor/istoricilor literari. Multe se pot adăuga, din partea celor ce l-au cunoscut – şi au datoria de a depune mărturie. Personal, nu fac parte din apropiaţii poetului, deşi m-am bucurat a-i fi în preajmă în câteva momente. Două întâmplări mă determină, însă, şi pe mine să depun (o) mărturie; să dau samă, cum ar zice cronicarul. Iată-le.

„Nichita a murit, Sandy, înţelegi?”

Era în 13 decembrie 1990. La Belu. Se comemorau şapte ani de la stingerea şi intrarea în nemurirea Logosului a lui Nichita Stănescu, celălalt poet nepereche ce-şi doarme somnul alături de Eminescu. Aici, la Belu (unde mă aflam) pe crucea-troiţă din lemn, prins în firida candelei, aproape neobservat, am zărit un bilet; scris pe un caiet şcolăresc de matematică, pus de cineva care ajunsese înaintea tuturor. Citesc: „Nichita a murit, Sandy, înţelegi? / A murit // Nu, nu înţeleg / Nu, nu înţeleg / Nu, nu înţeleg” – şi o semnătură stângace (de vârstă, desigur, şi de emoţie): Sanda Spahiu. Îmi amintesc, revăd ceea ce scria Alexandru Condeescu în „Albumul memorial” din 1984: „Mă gândesc la cât de iubită este poezia lui Nichita Stănescu de fiecare nouă generaţie care o redescoperă pe cont propriu”. Şi-mi amintesc, de asemenea, de poezia-testament a lui Nichita – „Către generaţia tânără” – apărută pentru prima oară în numărul omagial al revistei „Viaţa Capitalei”, editat în acea zi de 13 decembrie 1990. O citez în întregime:

Nici o diferenţă nu este

între inima mea şi inima ta

nici o diferenţă nu este

între ochiul meu şi ochiul tău

Nu-i aşa că la mine e toamnă

şi că la tine e primăvară

nu-i aşa, nu-i aşa, nu-i aşa?

Nici o diferenţă nu este
între cel care moare

şi cel care se naşte!

Ah, voi scumpilor,

ocoliţi dacă puteţi durerea
înlocuiţi-o dacă puteţi

cu mirarea

Vă zic: dacă puteţi

chiar cu Mirarea!

Mirarea”.

…Pun cu grijă bileţelul la loc, în buzunarul luminat al mormântului, aprind o lumânărică la căpătâiul lui Nichita, una la cel al lui Eminescu – şi mă îndepărtez clătinat, în înserarea care cade oblic.

„Cântece la drumul mare”

Cea de-a doua întâmplare s-a petrecut cam în acelaşi timp – şi ea semnifică apariţia volumului de poezii „Argotice”, pe care Nichita îl mai numea şi „Cântece la drumul mare”. La apariţie, părerile au fost împărţite: care pro, care contra. Dincolo de savoarea lecturii, tipărirea „argoticelor” (cam mult spus aşa) vine să completeze, firesc şi necesar, imaginea poetului. Aceste „argotice” ţin mai ales de începuturile poetice ale lui Nichita Stănescu, când, om fiind, tânăr fiind, lumea îl asalta şi cu tentaţii olfactive, nu doar spirituale. Mai aproape de însuşirea ce dă titlul cărţii sunt poeziile scrise în anii 1954-1955, când poetul avea vârsta de 21-22 de ani. Dincolo de joc, însă, poeziile trec adesea în seriozitatea ideii. Dar să ne păstrăm în latura „de lume” şi să citim împreună primele versuri din poezia de debut (în carte, 1954; debutul în presă având loc în 1957) botezată „Cântec la drumul mare”: „Motan m-aş fi dorit să fiu / cu gheare şi musteţe lungi / cu coada-n sus, cu blana-n dungi / c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu // La ceasul când târâş-grăpiş / zăpada nopţii se adună / eu cocoţat pe-acoperiş / să urlu a pustiu la lună // Şi-atuncea şapte gospodine / să dea cu bolovanu-n mine / şi să mă-njure surd de Domnul / că le-am stricat, urlând, tot somnul // De sus. Din vârful săptămânii / să le răspund rânjind scârbos: / Iubesc doar locul, nu stăpânii / precum fac câinii pentru-un os”. În „Aurica”, pretendentă la măritiş: „Când se-ntoarce de la el / spârc pe ea un porumbel / Peţitoarele îi spun / că-i semn bun”. Poezia „La poartă”, într-o manieră populară: „Vaselica din Socoli / suferă de şapte boli / una-n suflet, trei în ea / şi-alte trei la bidinea / c-a făcut amor pe bani / cu lichele şi golani”. Mai mult sau mai puţin şugubeţe se arată a fi, în continuare, poezii de genul: „Bocet”, „Timpul”, „În cârciuma lui Malastropu”, „Primăvară”, „Bilet”, „În Tei”, „Înger verde”, „La ieşire din lucarnă”. Cu cât ne afundăm mai mult în carte, însă, poemele se rotunjesc pe idei majore, pentru ca în ultima poezie, conştient de perioada parcursă, Nichita să exclame: „Te pierd, adolescenţă, fruct trecător al toamnei, la un ospăţ”… De acum s-a isprăvit cu jocul; începe calvarul pe golgota geniului.