LATINA GINTĂ E REGINĂ? (1)
Poetul aşa susţinea pe timpul lui. Bardul de la Mirceşti croia pe acest eşafod de convingeri celebrul Imn aplaudat la Montpellier. Aşa o fi rămas? te întrebi, cunoscând că lumea se mai schimbă cu trecerea timpului. Un diplomat de carieră – născut şi nu făcut – procedează la o radiografie a subiectului, intuind poate că şi alţii au insomnii în acest sens. Lilian Zamfiroiu, în clipa de faţă truditor în cadrul Misiunii noastre Diplomatice permanente la UNESCO, din Paris, provocat de şansa de a lucra în Ministerul de Externe se lasă sedus de accesarea unui posibil răspuns. El nu pleacă la drum, neapărat, cu gânduri polemice, dar acolo ajunge. Arondismentul cercetat se numeşte relaţiile diplomatice dintre România şi Italia într-un interval anume: 1918 – 1940. Apărute cam odată în cărţile de şcoală ale Planetei, cele două state europene îşi găseau afinităţi ce veneau şi din prohimitate poziţională, dar mai ales sunt eu tentat să cred, din sorgintea comună, din tot ce s-a întâmplat de la săvârşirea peste Dunăre a podului lui Apolodor.
În primul Război Mondial, s-au găsit în aceeaşi tabără de luptă, având ca adversari Puterile Centrale. Diplomaţii italieni acreditaţi la Bucureşti informează cu sârg despre aspiraţiile noastre la vreme de război, susţin convingător revendicările privind teritoriile, unde, sub ocupaţie străină, trăiesc români, citează copios din discursurile importanţilor oameni politici ai vremii.
La 18 ianuarie 1919, începeau, în Sala Oglinzilor de la Verailles, prezidate de preşedintele Raymond Poincare, lucrările Conferinţei de Pace. Luau parte delegaţi din 32 de ţări. Avem un prim prilej să constatăm că nu mai avem loc în aceeaşi bancă. Aliaţii de până atunci se văd dezbinaţi. Reprezentanţii Italiei sunt incluşi în organismele decizionale – Consiliul Suprem şi Consiliul celor zece. Italia, ca ţară participantă la lupte, este recunoscută pe lista statelor cu interese generale. România este încadrată pe lista statelor cu interese limitate. Puternicii zilei îşi permiteau să acorde trese de merit ori să le conteste… Ni se trăgea de la interpretarea Păcii de la Bucureşti drept o abrogare a Tratatului cu Antanta din 1916. Cei căzuţi pe câmpul de luptă la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz trecuseră în uitare. Este un capitol de istorie românească extrem de interesantă şi importantă, acei ani de la Paris când doar cei mari erau lăsaţi să aibă dreptate, micile state fiind tratate ca nişte actori de roluri minore. Cartea lui Lilian Zamfiroiu reuşeşte o admirabilă sinteză .Cam aşa aş vedea eu paginile consacrate în diverse manuale alternative consacrate explicării dramelor din acei ani.
Aş întârzia asupra unei alăturări de atitudini procurată de pregătirea şi semnarea Tratatului de la Trianon, dintre noi şi Ungaria. Ministrul de externe al Italiei, Tommaso Tittoni, şeful delegaţiei ţării sale la Conferinţa de Pace, susţinea „călduros” România şi recomanda moderaţie reprezentanţilor maghiari. El asigura Bucureştiul că România va deveni de acum încolo „pivotul politicii externe italiene” în răsăritul continentului. Întrebarea din titlul nostru are un răspuns afirmativ. Şi au mai fost câteva. Semnarea Tratatului privind unirea Basarabiei cu România se înscrie în această linie. Numai că minunea nu a perseverat. Nu insistăm asupra detaliilor. Evoluţii în spațiul economic par a încuraja apropierea româno-italiană. Dar reforma agrară de la noi i-a cam supărat pe proprietarii italieni de pământuri trăitori între graniţele României Mari. Au loc vizite ministeriale, sosesc la Veneţia suveranii României. Este semnat în septembrie 1926 Pactul de amiciţie şi colaborare între România şi Italia. Este ratificat, în martie 1927, Tratatul privind Basarabia. Dar…
Începând de prin 1928, Italia lui Mussolini se lasă contaminată de revizionism. Premierul, ajuns şi ministru de externe, asigură în parlament Ungaria de suportul său, după ce o numeşte „ţară mutilată” prin Trianon. Titulescu însuşi era obligat să constate că latina Italie sprijină deschis „revizionismul ungar”. Presa italiană generează halouri incendiare.
CONTINUARE…