GENUL MINOR TE FACE MAJOR
• am venit umilită de la Bologna de amintirea tratamentului aplicat cărţii pentru copii în România
În fiecare primăvară Bologna, oraşul cu cea mai veche universitate din Europa, deschide cutia cu surprize odată cu Târgul Internaţional de Carte pentru Copii. Un eveniment major pentru toţi profesioniştii cărţii pentru copii – scriitori, editori şi ilustratori de carte dedicată celor mici – şi un prilej pentru cei interesaţi de literatura copilăriei de a vedea mecanismele, rotiţele care pun în mişcare această industrie.
Am plecat din România nepregătită pentru proporţiile acestui eveniment. Prietenii mă avertizaseră să mă aştept la ceva copleşitor, dar, în buna tradiţie românească, am ridicat fruntea sus, mi-am îndesat legitimaţia de jurnalist în buzunar şi am pornit la drum spunându-mi în gând: „Ei, ce-o să fie?!”
Şi a cam fost! Cuvintele dispar în momentul în care vreau să descriu ce s-a întâmplat acolo. În ceea ce mă priveşte, am avut pur şi simplu senzaţia că am aterizat pe o altă planetă. O planetă plină de oameni îndrăgostiţi în primul rând de ceea ce fac: cărţi pentru copii. Şi o fac foarte bine, la un nivel de profesionalism de neimaginat pe plaiurile noastre. Pentru niciun expozant, dintre cei 1200 prezenţi în 2011 la Bologna, literatura pentru copii nu reprezintă un gen minor. Pentru că toţi ştiu că acest gen minor te face major, adică matur, adică om întreg. Şi, din această perspectivă, ceea ce fac ei este extrem de important. De la cărţi dedicate vârstelor la care copilul este mai degrabă interesat de fiziologie decât de filologie până la albume ilustrate sau romane pentru adolescenţi, toate sunt parte a unui mecanism bine uns, menit să ghideze omul mic spre “marea literatură”.
Căci cititorii nu se nasc peste noapte, ei trebuie păstoriţi de mici pe câmpia cuvintelor meşteşugite. Şi pentru acest deziderat niciun efort nu este îndeajuns. Mereu se mai poate inventa ceva, întotdeauna este ceva nou de aflat. Iar la munca asta participă împreună editorii, ilustratorii, scriitorii, profesorii, bibliotecarii, librarii, curatorii de expoziţii, muzeografii etc. Pare de neînchipuit, dar aceşti oameni chiar reuşesc să lucreze împreună. Planurile editoriale se fac pe ani înainte, editorii au portofolii de artişti ilustratori sau autori. Colecţiile sunt construite după criterii clare, au identitate estetică, iar cărţile au etichete care indică vârsta căreia i se adresează.
Dincolo de standurile editurilor din toată lumea, care par scene din basmele copilăriei, Târgul de Carte de la Bologna impresionează şi prin calitatea dezbaterilor. Scriitori, editori, graficieni, artişti plastici, librari, învăţători, toţi îşi împărtăşesc experienţele în dezbateri, expuneri sau workshopuri. Nu cred că voi uita vreodată expunerea făcută de scriitoarea israeliană Nurit Zarchi despre cum poţi să scrii literatură pentru copii într-o lume haotică, despre graniţele care se şterg pe zi ce trece între bine şi rău, despre valorile pe care le transmitem prin literatură copiilor noştri şi dacă reperele de viaţă ale generaţiilor vârstnice mai sunt valabile pentru copiii secolului XXI. Iar întâlnirea cu această scriitoare, care a publicat peste o sută de cărţi traduse în 15 limbi, nu a fost una formală, ci extrem de prietenoasă, ca şi cum nişte amici ar sta de vorbă la o cafea. Au intervenit în discuţie profesori, educatori, toţi dornici să afle mai multe, să se îmbogăţească din experienţa celuilalt.
Cum poţi să te simţi după un workshop despre cum poţi să desenezi un animal, ca şi cum ar vorbi? Dar după unul despre cum le poţi povesti copiilor despre război? Sau după un al treilea despre poveştile care îţi vindecă sufletul şi te ajută să creşti? Eu una m-am simţit copleşită şi umilită. Copleşită de desfăşurarea de forţe de pe durata târgului, de felul profesionist al organizării – chiar de la numărul cabinelor de toaletă, al restaurantelor sau al bancomatelor, până la zâmbetul angajaţilor, vorbitori de două-trei limbi străine – şi umilită de amintirea tratamentului aplicat cărţii pentru copii în România.
Aş mai menţiona doar că, anul acesta, invitatul de onoare al târgului a fost Lituania, care a venit cu o expoziţie a tuturor ilustratorilor, cu un album de 200 de pagini full color cu operele artiştilor, cu editorii de carte pentru copii, expoziţii de fotografie în centrul oraşului, spectacole şi filme lituaniene. Şi nu pot să nu mă gândesc că Lituania este o ţară ex-sovietică cu mai puţin de patru milioane de locuitori. Oare de ce la ei nu se simte “greaua moştenire”?
Bologna este un oraş pe care îl poţi stăpâni. Poţi străbate cu piciorul străduţele înguste, îi poţi traversa portalurile pictate, îi poţi admira catedralele şi turnurile impunătoare fără presiunea miilor de turişti din marile oraşe turistice italiene. În ultima zi mi-am clătit ochii şi sufletul cu frumuseţile ei, mi-am luat o mare îngheţată de la Gianni şi, desfătându-mă cu ea, am început să visez la ziua în care România va fi invitata de onoare a Târgului de la Bologna, când vom avea şi noi o istorie a literaturii române pentru copii, când vom avea mai mult respect pentru “cărţile care ne-au făcut mari”.