Despre iubire fără prejudecăţi

Privesc prin fereastra camerei mele de sedentar şi văd oameni, case, flori, maşini, pomi înfloriţi, păsări cântăreţe, le aud, mă simt umilit şi fericit, nu ştiu de unde a ajuns la mine atâta bogăţie miraculoasă. Cine mă iubeşte atât de mult ca să-mi dăruiască, fără să-mi ceară nimic, o lume perfectă, mai perfectă decât ar fi îndrăznit să ceară imaginaţia mea? Ce Taină ascunde această lume? Primesc în graba un mesaj prin care mi se confirmă că primul pas către cunoaştere este întrebarea ; la gândul meu soseşte grăbit răspunsul: aminteşte-ţi cuvântul biblic de înţelepciune: „Fără iubire nimic nu e! Tot ce vezi, tot ce există este iubire”. Iată-mă lămurit printr-un nou miracol: revelaţia divină.

Viaţa şi toate întâmplările ce ţin de viaţă sunt miracole ale iubirii, florile colorate şi frumos mirositoare atrag albinele care duc mai departe iubirea şi Taina procreaţiei, fructul căzut din pom după ce a dus la maturitate seminţele, este dulce pentru a atrage animalele, seminţele rezistă procesului de digestie şi se răspândesc pe tot pământul ajutate de vânt şi ape, nenăscutul îşi fabrică un cordon prin care se leagă de corpul mamei de la care primeşte hrană, oxigen şi iubire, masculii sunt înzestraţi cu un organ care însămânţează femelele, la rândul lor dăruite cu toate cele necesare primirii şi creşterii rodului. Lista de miracole este lungă, las pe cititor să adauge şi să se minuneze. Întrebarea pe care o pun este banală: de ce au fost concepute şi plăsmuite aceste miracole? Ce Taină se ascunde în spatele acestor dovezi de iubire universală? Ce este iubirea?

Am căutat răspuns la filozofi, am trecut uşor peste cinismul descurajant al lui Schopenhauer, după care iubirea ar fi o momeală întinsă pentru a perpetua specia, un adevăr parţial pentru că ar fi pă­cat să fie numai atât. Comte-Sponville, filozof francez contemporan, crede că iubirea este mai puţin un sentiment şi mai mult o stare sufletească, o idee asemănătoare cu cea a lui Spinoza care spu­nea că iubirea este plăcere care însoţeşte o cauză exterioară. Se spune că a iubi este plăcerea de a se iubi în altul şi că iubirea este mai întâi îndreptată către cel ce iubeşte, o nevoie de răspuns la frica de a nu fi iubit, fiinţa iubită fiind persoana care umple nevoile sufleteşti pe care nu le putem satisface prin alte mijloace. Se dă ca exemplu instinctul de pro­crea­ţie care poate fi realizat cu o persoană ce înde­pli­neşte condiţia de a avea aceeaşi dorinţă. Nevoia biologică de a avea urmaşi ne face să căutăm un partener sau o parteneră pentru a o împlini. Trans­ferăm asupra celui ales toată construcţia noastră imaginativă şi-i atribuim calităţile dorite de noi pentru a justifica puterea lui de seducţie şi alegerea noastră. Relaţia amoroasă fizică între oameni este, exprimarea, într-o manieră specifică, a principiului universal de continuitate prin reproducere, care justifică într-o oarecare măsură şi posibilitatea unei repetări cu alt partener, dar, atenţie, înmulţirea partenerilor alungă şi duce la poarta pe care scrie: „Lasciate ogni speranza voi che’ntrate”. Mucalit, ca toţi poeţii, Baudelaire spunea că dragostea este o „crimă” pe care nu o poţi face fără un complice. Se referea probabil la dragostea furată.

Iubirea se bazează şi pe o renunţare. Descartes atrăgea atenţia ca iubirea este o pasiune care apare fără să ne dăm seama dacă cel iubit merită iubirea noastră. Iubirea n-are nici limite nici reguli. Sfântul Augustin spunea că măsura iubirii este să iubeşti fără măsură, iar Maupassant îl confirma adăugând : „iubim, nimic în plus, nimic în minus”. Iubirea este un foc misterios unde partenerii ard cu plăcere împreună, conştienţi de efemeritate şi de faptul că în fructul ce rezultă se află pieirea lor.

Cercetătorii au căutat localizări şi explicaţii ale iubirii şi a fenomenelor care o însoţesc. Se admite că iubirea este un răspuns chimic la o recepţie chi­mi­că. Locul şi structurile cerebrale implicate în pro­ce­sul iubirii corespund cu cele zise ale „recom­pen­sei”. Iubirea se bazează pe aşteptarea unei re­com­pense: iubim şi aşteptăm să fim iubiţi. În societăţile unde sexualitatea nu e considerată o banalitate pot să apară pasiuni devastatoare. Psihologii au observat aspecte speciale de manifestare a iubirii : exaltarea, scăderea puterii de a judeca, lipsa de discernământ, tendinţa de exagerare, iar la pacienţii bipolari, maniaco-de­presivi puseuri obsesional-compulsive. Specialiştii adictologi au observat o legătură între iubire şi dependenţă, ambele coordonate de sistemul de recompensă. Suferinţa psihică la dependenţii de un anumit drog este foarte mare când dragostea lor nu este împărtăşită.

Dezvoltarea unor activităţi specifice ale psi­hicului uman a generat şi unele manifestări parti­culare ca pasiunea, gelozia, prezentă şi la animale, monogamia, suferinţa îndrăgostiţilor, exprimarea iubirii prin modalităţi artistice, şi altele.

Aceste câteva gânduri îmbogăţite cu lecturi mă fac să nu fiu de acord, întru totul, cu Albert Einstein care spunea: „Nu din cauza atracţiei terestre se îndrăgostesc oamenii”. Rezerva mea se referă la faptul că atâta timp cât nu ştim cauza atracţiei terestre nu putem s-o separăm de altă lege universală: legea iubirii.