Criza demografică
Abia mai suntem 19 milioane într-o țară în care apogeul de 23 de milioane de locuitori a fost atins în 1990. Ceaușescu a făcut două lucruri pentru creșterea populației, de fapt mai multe, dar două au fost esențiale. A închis granițele și a interzis avorturile, transformând trupul femeii într-o jucărie în mâna partidului. Mamele eroine, cu 8-10 copii erau mediatizate, date de exemplu. Bărbații celibatari erau penalizați la salariu. Familiile fără copii, la fel. N-aveai cum să scapi. În paralel a sărăcit populația și a văduvit-o de cele mai elementare noțiuni de planificare familială, știindu-se că cei săraci și inculți toarnă copii la grămadă. Anticoncepționalele circulau doar pe sub mână, erau aduse din occident clandestin. La țară nici pomeneală de așa ceva.
După programul de natalitate forțată din epoca ceaușistă, sporul natural s-a dus în cap, întorcându-se cu mai bine de 60 de ani în urmă, adică în 1964. Atunci a mai fost atinsă borna de 19 milioane, pe trend crescător. Paradoxal, creșterea nivelului de trai al populației a avut ca efect și diminuarea natalității. Familiile care pun pe prim plan cariera și bunăstarea nu se complică să crească mai mult de unul, hai doi copii, apoi să le asigure o educație, acces la școli înalte. Complicat. Mai degrabă se învrednicește cel care n-are nici după ce bea apă și trăiește din alocația copiilor. Cu cât sunt mai mulți e și alocația mai mare, face un calcul simplu. Dar și aceștia după ce cresc, sătui se sărăcia de-acasă, iau drumul Occidentului în căutarea unui trai mai bun.
La nivelul anului 2025, conform datelor Institutului Național de Statistică, diferența între nașteri și decese este de peste 100.000 de persoane, în favoarea celor din urmă. Pe lângă scăderea numărului, o altă consecință negativă este îmbătrânirea populației. Ce este totuși îmbucurător, că fenomenul depopulării ca urmare a emigrației s-a mai temperat. Asta nu înseamnă că muncitorii români revin în țară sau pleacă mai puțini la muncă prin alte părți. Nu, pleacă la fel de mulți, numai că forța de muncă absorbită din Asia sau Africa reușește să compenseze cumva plecările. Îndrăznesc totuși să afirm că statisticile nu reflectă fidel realitatea la acest capitol. Mulți dintre cei care părăsesc țara nu-și actualizează datele de domiciliu în străinătate, de aceea s-ar putea ca numărul plecărilor să fie chiar mai mare decât stipulează datele oficiale.
Ce e de făcut? Problema nu e specifică României. Și în Germania, Cehia, Ungaria, țările nordice, zone mult mai dezvoltate economic decât noi, se constată aceeași tendință de îmbătrânire a populației autohtone. La Viena, îmi povestea un amic, peste 80% din elevii de gimnaziu nu stăpânesc bine limba germană, fiind copii de emigranți. Programele sociale s-au dovedit ineficiente. Și pe urmă, chiar dacă statul contribuie financiar la sprijinirea familiilor cu copii, câte din aceste sume se întorc. Câți din acești copii aleg să rămână în țară? Prea puțini. Majoritatea pleacă la muncă, cei mai dotați la studii, ba mai sunt și câte unii care aleg să facă facultatea în România, medicina în speță, și apoi își iau catrafusele.
De aceea viitorul nu este al granițelor. Nici al statelor. Viitorul este al oamenilor liberi.